Anemia unei căpetenii "militare"

Mai nou, conform şefei diplomaţiei americane, Hillary Clinton, nu i se mai cere Iranului să renunţe complet la îmbogăţirea uraniului, ci doar „să ia măsuri concrete, în special în zona îmbogăţirii de 20 la sută”. Or, acest tip de îmbogăţire echivalează cu menţinerea capacităţii Iranului de a-şi fabrica prima bombă atomică.

Nu e singura chestiune majoră de securitate pe care politica actualului preşedinte al Statelor Unite nu parvine s-o rezolve câtuşi de puţin.

Multilateralismul afişat ani la rând de Obama este şi sursa gravului recul înregistrat de eforturile Comunităţii Internaţionale de a pune capăt masacrării populaţiei civile din Siria.

În epoca lui Bill Clinton sau George Bush, SUA nu s-ar fi lăsat oprite de Rusia şi China comunistă în a pune piciorul în prag şi a edifica o coaliţie a voluntarilor pentru o ineluctabilă intervenţie umanitară în Siria. Sub Clinton bunăoară s-a oprit alunecarea în fascism a fostei Iugoslavii. În pofida voinţei Moscovei.

Dar în Siria se scurge în prezent şi-al doilea an de sistematică măcelărire, sub umbrelă rusească, a civililor, femeilor şi copiilor care nu-l mai vor pe tiran.

E tot mai evident că marile probleme de securitate confruntând lumea occidentală sunt urmarea propriei slăbiciuni şi nevolnicii apusene.

Patru ani de administraţie Obama au adus lumea civilizată în buza unui război cu Iranul. Deşi apariţia problemelor generate de ambiţiile nucleare ale mullahilor persani a precedat actuala administraţie, modul prevenitor în care Obama i-a tratat pe islamiştii de la Teheran, din clipa în care a ajuns la Casa Albă, a contribuit mult la agravarea situaţiei.

O atitudine apuseană mai fermă i-ar fi determinat probabil pe teocraţii antiamericani, antisemiţi şi negaţionişti ai Holocaustului din jurul aiatolahului Kamenei şi pe oamenii extremistului preşedinte Ahmadinedjad să-şi cântărească şi să-şi chibzuiască mai cu grijă politica.

I-ar fi determinat să-şi modereze demersurile în chestiunea programului lor nuclear ca şi în chestiunea aliatului lor sirian ori a sprijinului acordat unor grupări teroriste, astfel încât Iranul să nu mai sfideze făţiş Comunitatea Internaţională. O atare moderaţie ar fi dus la îndepărtarea spectrului unui iminent război devastator în regiune.

Mai nou, preşedintele american se foloseşte de mass-media de peste ocean, care, de stânga fiind, îi e, în mare măsură, aliată, spre a se prezenta ca lider cu virtuţi de mare conducător de oşti.

Poza de căpetenie de oştire şi de lider militar, care soluţionează, chipurile, problemele Americii prin intermediul raidurilor unor drone, operaţiunilor de comando sau al atacurilor cibernetice, îi e necesară lui Obama. Liderul Partidului Democrat din SUA vrea să convingă o parte a electoratului republican că în calitatea sa de şef al Casei Albe nu păcătuieşte prin anemie excesivă.

În fapt, e foarte probabil ca scurgerile de informaţii în presă cu scop electoral să fi periclitat unele operaţiuni secrete ale CIA şi ale unităţilor americane de elită şi să fi riscat viaţa unor militari sau agenţi ai SUA.

Dar lui Obama pare să-i pese de imaginea şi de realegerea sa în funcţie net mai mult decât de soarta forţelor sale armate sau a aliaţilor lor.

Ameliorării imaginii prezidenţiale i-ar servi şi un pseudo-succes, oricât de mic şi neînsemnat, în negocierile cu iranienii. Acesta e motivul pentru care americanii şi-au redus atât de semnificativ revendicările adresate Teheranului.