Antisemitismul fals şi real şi pedagogia dragostei

V-aţi întrebat când va încerca discreditatul tiran pesedist să se salveze de oprobriu printr-o nouă diversiune? Când va escalada, prin urmare, culmile muntelui de obscenitate publică în care a prefăcut România oficială, scoţând din noroiul în care se tăvălesc de ani de zile nişte ciraci zeloşi, în stare să-i impună agenda prin demagogia unor acuze inventate? 

Ei bine, iată că, între marionetele şi impostorii din dotarea liderului PSD, s-a găsit româno-israelianul Ilan Laufer să reacţioneze la nevalidarea sa în cabinet prin vindicta unei învinuiri fantasmagorice de antisemitism la adresa preşedintelui ţării.

Mârşăvia manipulatoare a acestui nimeni cu tupeu, înhăitat cu penalii ca să ştim mai clar cine e, m-ar fi lăsat poate rece dacă incompetenta secătură cu ambiţii politice prea mari şi caracter prea mic n-ar fi denigrat, la pachet cu preşedintele, şi victimele antisemitismului. Ca şi pe cele ale Holocaustului.

Şi dacă nu-mi mureau, zilele trecute, doi oameni prea îndepărtaţi. Care ar fi trebuit să-mi fie foarte apropiaţi. Care, ca gânditori, ar fi trebuit să ne fie tuturor mai aproape decât analfabeţii cu aplomb pe mâna cărora a încăput ţara. M-au despărţit de ei necruţarea vieţii şi comunismul. Ei l-au susţinut mai întâi, crezând o vreme, ca şi naivul meu tată, şi el fost student la filosofie, ca şi Paul Cornea, ca atâţia alţii, că marxismul ar fi singurul antidot modern veritabil în contra neomeniei fasciste.

Aveau să-şi intuiască relativ rapid eroarea. Dar aveau, ca şi tatăl meu, să-i suporte până la capăt regimul, în timp ce eu am hotărât, la crematoriul Cenuşa, la catafalcul poetului şi disidentului Babu Ursu, cel martirizat de Ceauşeşti şi securişti nicicând pedepsiţi, că nu vreau, că nu pot, că nu-mi permit să prind capătul acestei orori numite comunism. Aşa că am emigrat.

Petru Vaida (Kahana) şi Sorin Vieru au rămas însă pe loc. Au continuat să caute harnici adevărul, să scrie, să situeze în lumină minţi de studenţi, de cititori de cărţi şi de reviste de filsosofie. Amândoi făceau parte din specia rarisimă a gânditorilor oneşti, care, discreţi şi riguroşi, detestă să facă valuri prin frivolitate şi stridenţe, prin vidul vanităţii, prin demagogie, resentiment, cabotinism şi invidii, de care în gândire şi purtare erau completamente străini.

Cu Petru Vaida, cel hiperexigent cu sine şi cu munca lui, am avut norocul să port îndelungi conversaţii nu doar despre Dimitrie Cantemir, a cărui operă  o interpretase magistral şi despre filosofia germană, pe care o studiase intens. Ci şi despre şcoala de la Frankfurt şi ”Dialectica iluminismului”, care-l marcaseră profund. N-am fost, adesea, de aceeaşi părere, pentru că ruda preferată a mamei mele a rămas până la sfârşit un om de stânga. Dar integritatea lui morală şi intelectuală mi-au rămas reper.

Celălalt, Sorel, cum îi spuneau prietenii, elev al lui C-tin Noica, autorul „Riscului gândirii”, omul care a semnat numeroase cărţi, studii, eseuri şi traduceri din sau despre Platon, Aristotel, Wittgenstein, Frege, a fermecat multe generaţii de studenţi. Pe mai toţi i-a uimit nu atât expertiza sa în materie de logică. Cât blândeţea şi bunătatea lui extraordinare.

Care n-au exclus tranşante opţiuni politice democratice, curaj şi o credinţă de neclintit în dreptate. Sorin Vieru a optat, nu întâmplător, pentru riscul civismului. A sfidat, deci, regimul ceauşist în felul său domol, când alţii s-au lăsat terorizaţi de securişti şi delatori. Apoi a devenit membru fondator al GDS, şi a condus Fundaţia Babu Ursu, fiind un prieten apropiat al disidentului ucis. Şi al soţiei lui ieşene, care supravieţuise celuilalt coşmar totalitar şi pe care o vizita când, timoraţi de poliţia politică comunistă, alţi intelectuali de vază evitau cu grijă proscrisa familie Babu Ursu.

Am avut proasta inspiraţie să evit să-l caut, în ultimii ani, pe poetul şi filosoful Sorin Vieru, în ciuda faptului că era fratele celui mai bun prieten ieşean al tatălui meu şi supravieţuiseră tustrei, în copilărie şi adolescenţă, celei mai terifiante experienţe posibile, fără să se lase mutilaţi de ea.

Îi sunt extrem de îndatorat Olgăi Ştefan, fiica lui Babu Ursu, pentru interviul pe care a avut bunătatea să-l realizeze cu el despre un eveniment crucial. Unul pe care, frapant, niciun fost coleg ori discipol al lui Sorin Vieru n-a crezut necesar să-l pomenească, evocându-l pe maestru, deşi trebuie să-i fi marcat indelebil nu doar biografia, ci şi ansamblul operei.

E vorba de pogromul de la Iaşi, pe care Sorin Vieru l-a trăit la 6 ani, pe când fratele său Anatol, tatăl meu, precum şi Sorana, soţia lui Babu Ursu, l-au supravieţuit ca adolescenţi. 

Mă întreb: cum de e posibil ca nişte autori redutabili, care l-au admirat, după ce au trecut pe la clasa lui de logică şi pe la şcoala bunătăţii, delicateţei şi blândeţii sale proverbiale, să evoce înţelepciunea lui Sorin Vieru, dar să ignore, să neglijeze, ori să refuze să menţioneze acest episod crucial? Să nu fi priceput că a fost decisiv nu doar pentru devenirea ilustrului lor profesor? Ci şi pentru România?

De unde, aşadar, tăcerea lor? Din nepăsare? Din proastă aşezare în istorie? Din convingerea că pogromul soldat cu moartea a peste treisprezece mii de evrei, în iunie 1941, ar fi fost un eveniment marginal, net mai puţin important decât Păltinişul, decât grecii, Noica, Frege, Carnap, sau Wittgenstein? Sau pentru că protocronismul şi antisemitismul au lăsat urme din nefericire mai adânci şi mai dezastruoase în elite şi în mentalul nostru colectiv decât vrem să admitem?

În acest caz mă tem că n-au priceput mare lucru din devenirea dascălului lor. Şi n-au înţeles-o, din păcate pe a ţării în care, profitând de nepăsările şi inadecvările noastre, s-au înstăpânit hoţii şi analfabeţii, marii, eternii profitori ai găurilor negre desfigurându-ne memoria; urmaşii celor care au omorât mai întâi evrei şi romi în masă, sub Antonescu, iar apoi români de toate religiile şi etniile, sub comunişti şi Ceauşescu, al cărui partid l-au moştenit.

Mă înclin în memoria celor care, în mod regretabil, mi-au fost prea îndepărtaţi. Îmi propun să mi-i aduc aproape. Să-i recitesc, ca să contemplu terapeutica modestie şi rezervă a gânditorului adevărat. Ca să-nţeleg mai bine înţelepciunea lor supremă, pedagogia dragostei, refuzul urii, manifestat de pildă în patriotismul românesc al unor evrei trecuţi în România prin experienţe atroce.

Şi ca să înţeleg de ce despărţirea de astfel de oameni buni şi înţelepţi n-a jucat nici cel mai vag rol în mass-media româneşti dând pe dinafară de falsă indignare la un fals antisemitism. O presă doldora de contrafaceri ale istoriei şi de encomiasme greţoase la moartea unor generali securişti ca Iulian Vlad, a unor lingăi, ideologi şi politruci ai regimului comunist, ca Adrian Păunescu.