Ascensiunea Chinei, lecţia tunisiană şi dosarul nuclear iranian

Nu puţini observatori se mai ocupă de tulburările sângeroase provocate de stânga albaneză care nu vrea în ruptul capului să recunoască victoria dreptei în alegerile din 2009. Spaţii ample se consacră în continuare riscului reşutei Ungariei în dictatură din pricina strâmbei legi a presei adoptate de guvernul Orban, precum şi aparenta implicare a premierului bulgar Borissov într-o afacere de trafic de influenţă în favoarea unui om de afaceri prieten.

Cum se explică însă prima răscoală arabă din istorie încununată de succes? Neue Zürcher Zeitung explică revolta tunisiană reliefând că, mai mult decât ţările vecine, Tunisia s-a văzut afectată de creşterea preţurilor la alimentele de bază, pe care regimul local nu le-a putut compensa prin venituri obţinute din exportul de petrol şi gaze. La toate acestea se adaugă relativ buna educaţie şi contactele intense cu europenii de care au beneficiat segmente largi ale populaţiei tunisiene.

Cele petrecute în această ţară vor influenţa masiv situaţia din Egipt, o ţară cheie pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, relevă The Times de la Londra. Ziarul conservator britanic e de părere că regimul de la Cairo e silit să sporească rapid democraţia internă, dacă nu vrea să împărtăşească soarta celui debarcat la Tunis. Egiptul, mai scrie ziarul, e un stat decisiv pentru securitatea din regiune şi un aliat important al Americii aflat pe locul doi pe lista ţărilor susţinute financiar de SUA. Or, americanii au ignorat prea multă vreme corupţia şi lipsa de democraţie, iar cazul tunisian demonstrează că pacea şi stabilitatea nu se pot cumpăra cu preţul sacrificării libertăţii şi a drepturilor democratice, mai notează textual cotidianul britanic.

Pentru Liberation de la Paris „Tunisia a devenit un laborator în care se studiază tranziţia la democraţie”. Chiar dacă „sarcinile cele mai grele, precum relansarea economiei, edificarea unei justiţii drepte şi a presei libere precum şi a unei administraţii independente rămân încă de îndeplinit, tunisienii înşişi s-au eliberat”. Potrivit ziarului parizian, depinde de ei dacă vor obţine ajutorul din străinătate pe care-l doresc, în condiţiile în care guvernul francez s-a discreditat, dar societatea civilă a Franţei poate acorda magrebinilor o asistenţă utilă.

Der Standard din Austria nu crede că Albania este o a doua Tunisie. Problema Tiranei este că „albanezii au demult democraţia, dar nimeni nu ştie cum s-o întrebuinţeze”. Corupţia din ţara, împotriva căreia se demonstrează violent, de zile în şir, în Albania, nu e decât un pretext binevenit întru prelungirea la calendele greceşti a luptei finale dintre stânga şi dreapta. Or, opoziţia de stânga nu e mai puţin coruptă decât forţele guvernamentale. Nouă în toate acestea e doar obrăznicia afişată de executiv în tentativa sa de a nega propria corupţie. Şi NZZ din Elveţia scoate în evidenţă paralizia politică din Albania, aflată în permanentă criză de la alegerile din 2009 încoace.

Şi mai îndelungată e criza provocată de ambiţiile nucleare iraniene. Ziarul berlinez Die Welt deplânge ritualul periodic al înjosirii la care sunt supuse de către iranieni puterile occidentale participante la tratativele cu Teheranul. Cotidianul crede că Apusul se supune voluntar acestui ritual din considerente ţinând deopotrivă de dreptul internaţional şi din conştiinţa faptului că înlăturarea prin revoluţie a unui regim nu reprezintă neapărat soluţia ideală.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz