Atacul jihadiştilor şi neajutorarea Comunităţii Internaţionale

Secretarul general al ONU, Ban Ki Moon, a condamnat atacurile islamiştilor irakieni şi luarea de ostateci la consulatul turc de la Mosul. În SUA, la Moscova, Ankara şi în Iran s-a dat alarma. Comunitatea Internaţională lansează noi şi noi apeluri. Ceea ce nu-i împiedică pe jihadişti să înregistreze noi şi noi succese militare.

În mod tipic pentru amploarea şi motivele profunde ale crizei irakiene, ca şi pentru incompetenţa guvernului de la Bagdad, condus de premierul Nuri al Maliki, un şiit, în Irak nu se reuşise joi după-amiază nici măcar decretarea stării de urgenţă.

Premierul anunţase anterior că intenţionează să ceară forului legislativ să se pronunţe în favoarea ei. Dar nu se adunaseră suficienţi parlamentari.

În lipsa cvorumului necesar în parlament în vederea decretării stării de urgenţă, vărsările de sânge au continuat în zone vaste ale teritoriului irakian. O parte substanţială din aceste ţinuturi situate în nord-vest a ajuns sub controlul uneia dintre cele mai brutale şi sângeroase trupe teroriste sunite asociate ideologic doctrinei reţelei de jihadişti islamişti constituiţi în Al-Qaida.

E vorba de aşa-numitul ISIS, acronimul „statului islamic în Irak şi Siria (respectiv Levant)" prima organizaţie teroristă, fundamentalist-islamică, în stare să acapareze controlul asupra unui teritoriu contiguu, acoperind regiuni din mai multe state musulmane. Gruparea jihadistă, care participă de mult, din greu, la crimele comise în războiul civil sirian, e principala forţă armată care i se mai opune dictatorului Bashir al Assad şi care ar putea crea un „emirat” în Irak, Siria şi Liban. Aceasta a cucerit la începutul acetei săptămâni importantul oraş irakian Mosul, capitala provinciei Ninive.

Unde combatanţii ei au luat zeci de ostateci turci, capturaţi în parte la consulatul turc din oraş. Ceea ce a determinat Turcia să-i ameninţe pe terorişti, iar pe şeful diplomaţiei americane, Kerry, să le ceară să-i pună în libertate pe cei aproximativ 50 de cetăţeni turci aflaţi în custodia lor.

Ulterior, terorişti suniţi ai ISIS au acaparat controlul şi asupra altor localităţi sau cartiere importante din partea sunită ori kurdo-sunită a Irakului, ocupând poziţii, între altele, la Tikrit, oraşul de baştină al fostului dictator de la Bagdad, Saddam Hussein, precum şi la Kirkuk.

Înainte ca joi forţe kurde şi unităţi ale guvernului central irakian să riposteze şi să reocupe ori să încerce să reacapareze controlul integral asupra unora din oraşele capturate de teroriştii Al-Qaida, ISIS îşi chemase partizanii la un marş asupra Bagdadului. Joi jihadiştii cuceriseră localitatea Duhulia, situată la 90 de km nord de capitală şi anunţau că se pregăteau să atace Kerbela şi Najaf, două oraşe conţinând lăcaşuri sfinte pentru şiiţi.

Toate acestea au amplificat la maximum alerta iscată de expansiunea teritorială masivă a extremiştilor suniţi, nu doar la Washington, ci şi la Moscova, Ankara, precum şi la Teheran, în capitala principalei puteri şiite, care este Iranul.

SUA au dat asigurări că vor ajuta guvernul Maliki să reziste actualei presiuni militare. Ce altceva ar putea să facă oficialităţile din Washington în faţa perspectivei prea puţin liniştitoare ca statul terorist islamist a cărui existenţă au desfiinţat-o în Afganistan, printr-un război care a durat aproape 15 ani, să renască acum în Irak?

Dar e clar că americanii nu sunt deloc entuziasmaţi de perspectiva de a ajuta un executiv prea puţin competent, precum cel condus de Maliki. Guvernul liderului şiit a călcat ani la rând în toate străchinile posibile. I-a supărat şi alienat pe americani. A adâncit la maximum scindarea ţării de-a lungul frontierelor ei confesionale. Şi a alimentat concomitent masiv nemulţumirile părţii sunite a naţiunii irakiene.

Expresie clară a lipsei de entuziasm a SUA în a-i da ajutor lui al Maliki este răstimpul relativ îndelungat care s-a scurs de la cererea de bombardare a teroriştilor şi a punctelor lor de adunare, adresată de Bagdad Washingtonului încă din luna mai.

Incompetenţa premierului irakian, care controlează şi portofoliul internelor şi apărării, nu e egalată sau depăşită decât de lipsa de pregătire a trupelor din subordinea sa. E edificator că o mână de terorişti, ale cărei efective sunt de ordinul miilor de oameni, a putut cuceri într-o ofensivă fulgerătoare regiuni întinse ale ţării, forţele guvernamentale prăbuşindu-se de la prima lovitură, în timp ce sute de mii de oameni s-au văzut nevoiţi să se refugieze.

E clar pericolul acut care emană de la expansiunea teritorială a ISIS, o grupare extremistă cu ambiţii nu doar militare, ci şi politice, dispunând de atuuri de imagine importante, furnizate de implicarea ei socială.

Şi ameninţarea reprezentată de pulverizarea Irakului ca stat e clară. Totuşi, în occident, mulţi continuă să subestimeze în chip iresponsabil primejdia, deşi jihadiştii ameninţă nu doar lumea musulmanilor moderaţi, ci şi Europa, în mod direct şi indirect, între altele prin graniţa turo-siriană, ca şi prin jihadiştii europeni pe care teroriştii islamişti i-au instruit şi înarmat.

Unul dintre ei, un cetăţean francez recrutat anterior de ISIS şi trimis să lupte în războiul civil sirian, a comis recent multiplul asasinat antisemit de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles.

Parte din observatorii europeni îşi închipuie că-şi fac datoria dacă îi critică pe americani, condamnându-le decizia de a invada Irakul, în 2003, precum şi erorile ulterioare ale Washingtonului.

Adevărul trist este că SUA au săvârşit în serie greşeli pe cât de serioase, pe atât de lesne evitabile în politica faţă de Irak, de Siria şi de întregul Orient Mijlociu. Ele includ nu doar sprijinirea unui executiv incapabil la Bagdad, ci, mai cu seamă, retragerea prematură din Irak şi Afganistan şi lansarea repetată de semnale contradictorii, împăciuitoriste, în regiune, de pildă în direcţia Frăţiei Musulmane egiptene şi a filialei ei palestiniene, care este gruparea teroristă Hamas.

Toate acestea i-au încurajat, fireşte, pe extremiştii islamişti suniţi. Pe care, vai, i-au susţinut împotriva regimului de la Damasc şi islamiştii aflaţi la putere în Turcia, înainte ca, mai nou, guvernul de la Ankara să-şi încordeze muşchii în urma luării a zeci de ostateci turci de către jihadiştii din Mosul.

Dar nu mai puţin adevărat este că vest-europenii ar fi putut şi ar fi trebuit să-i ajute mai cu seamă pe americani să evite o parte din greşelile comise în zonă. Ceea ce s-ar fi întâmplat, poate, dacă occidentalii ar fi intervenit in corpore, în Siria, ori dacă, anterior, vest-europenii n-ar fi refuzat să le dea americanilor o mână de ajutor în campania soldată cu debarcarea brutalului regim al lui Saddam Hussein şi în eforturile de reconstrucţie democratică a Irakului.