Avatarurile limbii române în Republica Moldova

Revoluția basarabeană, la răscrucea anilor ‘80-‘90, stimulată de perestroika lui Mihail Gorbaciov, căruia, azi, iată, întreaga lume îi aduce omagii postume, a fost una eminamente culturală.

Este ideea-pivot evocată în legătură cu evenimentele ce au precedat declararea independenței Republicii Moldova în august 1991. Nu degeaba acestei manifestări a deșteptării colective i s-a spus „Mișcare de Eliberare Națională”.

Revoluția basarabeană din anii ‘80-’90 constituie un epifenomen întârziat al „veacului naționalităților” – specific popoarelor europene de la mijlocul secolului 19. Studiile post-coloniale din Occident, substanțial revizuite, sperăm, după agresiunea Rusiei în Ucraina, vor trebui să absoarbă Republica Moldova, ca și alte state ex-sovietice, supuse influenței rusești.

În 1989 moldovenii au luat-o foarte „de jos”

A fost o revoluție culturală și anticolonială și prin asta s-a deosebit de revoluțiile anti-comuniste din țările fostului tratat de la Varșovia. Desigur și acolo a fost vorba de ieșirea de sub cizma Moscovei, însă nemții din RDG, polonezii, ungurii, bulgarii, cehii, slovacii, românii din dreapta Prutului au avut măcar un comunism… în limba lor națională și în 1989 au fost mult mai avansați în revendicările lor, pe când moldovenii, supuși unui crunt regim de deznaționalizare în Uniunea Sovietică, trebuiau să o ia foarte de jos.

Au început prin a-și cere înapoi alfabetul latin și prin a scoate numele de „român” din infamanta asociere cu termenul „fascist”, operată de sovietici (la fel cum, azi, propaganda moscovită îi echivalează pe ucraineni cu „naziștii”!).

Limba română în Basarabia a cunoscut diverse avataruri de-a lungul vremii. Sovieticii i-au spus „moldovenească”, pentru a marca o diferență în raport cu România, prevenindu-i „pretențiile teritoriale”. Literatura română era interzisă, tinerii care o citeau – urmăriți și persecutați. Pronunția, „accentul românesc” te făceau automat suspect în ochii Securității.

În anii perestroikăi, pentru a legitima denumirea corectă a limbii naționale din Moldova, intelectualii basarabeni care se împotriveau ștabilor sovietici de la Chișinău au trebuit să apeleze la savanții-lingviști de la Moscova și Leningrad, de felul lui Raymund Piotrowski, care aveau mai multă libertate decât cei de la periferia URSS-ului.

Limbă de stat sau (și) de comunicare?

După 1989 au rămas de pomină controversele legate de funcționarea limbii române în Moldova. Se făcea, de pildă, o delimitare absurdă, deliberat politică, între „limba de stat” și „limbă de comunicare”. Parlamentarii pro-ruși au acceptat pentru limba română calitatea de „limba de stat” (de… stat pe loc sau doar, vorba ceea, „de pus la icoane”), însă „limbă de comunicare interetnică” pentru ei nu putea fi decât limba rusă.

Agrarienii – șefii de colhoz veniți la putere în urma alegerilor din 1994 –, în cadrul procesului lor de restaurație neocomunistă, au denaturat Constituția, înlocuind limba oficială a statului, româna, cu „limbă moldovenească”. Tot atunci au anulat și imnul „Deșteaptă-te, române!”, adoptat de parlamentul precedent.

Refluxul neo-bolșevic nu s-a oprit aici. În 2003, sub guvernarea Voronin, ideologul comunist Vasile Stati a editat un „Dicționar moldovenesc-românesc”, de fapt o culegere de arhaisme și regionalisme, multe din ele ridicole, inventate. A fost un bestseller editorial, căutat pentru enormitatea lui, o diversiune condamnată de întreaga comunitate științifică, în frunte cu eminentul lingvist Eugeniu Coșeriu.

Data de 31 august 1989, când au fost legitimate limba română și alfabetul latin, ar trebui considerată adevăratul act de renaștere a națiunii române din Moldova. Independența „a așteptat” prăbușirea imperiului pentru a deveni fapt real, pe când limba română a fost mereu aici, un cifru identitar imuabil, indestructibil, sfidând campaniile de anihilare sovietice.

Mai mult, independența a putut fi mânjită, răstălmăcită, pervertită – comuniștii, socialiștii și epigonii lor o tratează ca pe un act de separare față de România și au încercat să facă din Ștefan cel Mare „dușmanul” muntenilor și ardelenilor, dar nu i-au putut face „antiromâni” pe Eminescu, Alecsandri, Creangă... marile spirite ale culturii naționale.

O Constituție neamendată

Nefericitul articol 13 din Legea Supremă a Republicii Moldova, cel ce definește limba oficială, a rămas neschimbat în pofida unei decizii a Curții Constituționale din 5 decembrie 2013, care stipulează că „Declarația de independență” a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, unde limba națiunii majoritare este denumită română, are preeminență asupra Constituției, fiind documentul fondator al statului.

Odată cu avansarea obiectivului de integrare europeană, limba română în Republica Moldova a mai obținut un sprijin solid, juridic și politic: româna este una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, limba în care sunt traduse aquis-ul comunitar și toate documentele de la Bruxelles. Identitatea română devine astfel, în chip firesc, un argument pentru aderarea Moldovei la UE.

Actualei majorități pro-europene de la Chișinău, se spune, nu-i ajung 5 mandate pentru a corecta articolul 13 din Constituție. Aceste voturi ar trebui să vină de la opoziția pro-rusă, care deocamdată se opune. Victoria libertății pe câmpurile de luptă din Ucraina ar trebui să înlăture și această ultimă relicvă stalinistă din legislația Republicii Moldova.