Bolton, Brexit şi criza democraţiilor

A învăţat lumea ceva din atentatele de la 11 septembrie 2001? Prea puţin. Salutată de Iran şi de stânga pacifistă care tinde să se încline în faţa duşmanilor lumii libere, plecarea lui John Bolton din funcţia de Consilier de securitate al preşedintelui american e un semnal rău. Ca exponent al unei linii dure în faţa principalilor inamici ai Americii, Bolton este o rara avis. E dotat nu doar cu claritate morală şi o credibilitate prea des şi regretabil absente din profilul psihologic al politicianului occidental.

Dispune şi de vitejia, încă şi mai rară în elitele din vest, de care sfetnicul capabil să înţeleagă ce se întâmplă în lume are nevoie ca să-şi strunească nărăvaşul şef, ori de câte ori liderul Casei Albe se pregăteşte să gafeze. Aprigul Bolton i-a stat aproape un an şi jumătate alături lui Trump. Şi l-a păzit de neghiobii, contrazicându-l. Nu în ultimul rând datorită principalului său ”şoiman”, Trump a adoptat o serie de decizii potenţial utile de reparare a ceea ce, mânată de obedienţă faţă de islamul politic, stricase înaintea lui administraţia Obama, între altele în materie de relaţii externe şi raporturi cu Iranul. E vorba, nota bene, de acelaşi stat care a continuat să aresteze în aceste zile cetăţeni australieni şi britanici, probabil nevinovaţi. Care-şi reprimă la sânge propria populaţie.

Regimul de la Teheran alimentează diverse războaie civile, mişcări şi campanii teroriste, din Yemen şi Gaza până în Siria şi aiurea. Ayatolahii nu se mulţumesc să-şi încalce şi să-şi denunţe propriul acord nuclear pe care, iraţional în condiţiile date, puterile europene stăruie să-l respecte scrupulos, ci violează permanent şi Carta ONU, ameninţând Israelul cu genocidul. 

Nu miră că debarcarea lui Bolton a suscitat elogiile preşedintelui chipurile ”moderat”, potrivit unei ipocrite mantre europene, al acestei entităţi totalitare, teocratice, numite Iran şi situate la originea revoluţiei islamiste globale, al cărei simptom principal au fost atentatele de la nine/eleven.

La 18 ani de la transformarea în arme de distrugere în masă a unor avioane, de la dărâmarea turnurilor gemene ale WTC şi însângerarea Washingtonului, mai nimeni nu-şi mai aminteşte de bărbăţia americanilor. De pildă de temeritatea pasagerilor civili care au împiedicat un al patrulea atac, provocând, din interiorul său, doborârea unuia din aparatele de zbor capturate de teroriştii islamişti hotărâţi să rănească mortal încă un simbol cheie al democraţiilor, al economiei de piaţă şi al lumii libere. Ignorată de mulţi e şi vitejia militarilor care, alături de curajoşii lor camarazi români sau din alte armate aliate, au împiedicat prin intervenţii eroice talibanizarea totală a Afganistanului şi revărsarea terorismului islamist, marca "al Quaida", ori "statul islamic", asupra democraţiilor apusene.

Că în ciuda acestor memorabile succese, prea puţin tematizate în vest, democraţiile apusene par să nu fi învăţat nimic din lecţia marilor atentate reiese nu doar din halucinantele greşeli ale administraţiei Obama şi din împăciuitorismul pernicios al guvernelor vesteuropene. Ci şi din deciziile la fel de aiuritoare ale preşedintelui Trump. Care, în săptămâna comemorării miilor de morţi din septembrie 2001, era pe cale, în flagrantă contradicţie cu sfaturile consilierului său, să se mai dea o dată, găunos, salvator mundi, ca să se întâlnească la Camp David cu reprezentanţii talibanilor.

Cine i-a voalat lui Trump poza de presupus pacificator urmând să-ncununeze stupide negocieri secrete, contraproductive, cât timp talibanii nu şi-au abandonat concepţiile totalitare, campania genocidară şi cooperarea cu alţi terorişti? I-au  stricat-o în ultima clipă nu Bolton, ori autorităţile de la Kabul, ci un sângeros atentat taliban, soldat cu moartea multor persoane, între care un american şi camaradul său român. Atentat, care a demonstrat între altele fie lipsa voinţei, fie incapacitatea talibanilor de a se ţine de cuvânt, ca şi justeţea scepticismului lui Bolton în privinţa negocierilor cu ei.

Or, înnebunit să-şi amelioreze imaginea, mai deteriorată decât oricând, înaintea alegerilor prezidenţiale de anul viitor şi s-o coloreze mesianic cam ca predecesorul său, Obama, eventual printr-o întâlnire cu preşedintele iranian, Trump a găsit cu cale să se despartă tocmai de acest consilier competent. Anterior îi trimisese la plimbare pe alţi colaboratori merituoşi şi credibili. Nimic nu-i va şubrezi lui Trump mai mult poziţia în propria sa tabără conservatoare, care apreciase fermitatea lui Bolton în materie de politică faţă de Iran, de Rusia lui Putin, faţă de China comunistă şi stalinista Coree a megalomanului Kim Yong Un, decât această interminabilă serie de demiteri şi demisii.

Dar nici Trump nu e, ca preşedinte al superputerii, altceva decât un simptom al bolilor care macină cele mai viguroase democraţii occidentale. Aceste maladii ruşinoase, iscate de virusul frustrărilor, resentimentelor şi al fricii de libertate, ca şi al urii faţă de poverile independenţei, au sfârşit prin a o cangrena chiar pe mama democraţiilor, cea de peste Canalul Mânecii.

Majoritatea parlamentară londoneză pleacă în vacanţă după ce şi-a blocat nu doar propriul guvern, ci orice soluţie potenţială în principala problemă a Regatului Unit, cea legată de divorţul de continent cerut în 2016 de popor. Incapabil să se înţeleagă asupra oricărei decizii constructive, forul legislativ britanic a ajuns într-o poziţie unică şi fără precedent, în lumea anglo-saxonă, de la victoria revoluţiilor engleză şi americană încoace: opoziţia i-a sustras majoritatea şi încrederea premierului, dar îl menţine în funcţie cu de-a sila, refuzând şansa de a prelua guvernul. Dintr-o instituţie constituită spre a reprezenta poporul, a ajuns să fie una a fricii de popor, de vreme ce a optat pentru a interzice naţiunii să arbitreze prin alegeri existentul conflict constituţional cu privire la Brexit. De aici până la o dictatură parlamentară nu mai pare să fie decât un pas. Ori poate nici măcar atât.

Ce aflăm, aşadar, din chinurile unui Brexit prelungit la infinit şi din despărţirile în serie ale lui Trump de colaboratori incomozi, dar competenţi? Că în vest se-nvaţă cam greu. Că se oboseşte de democraţie prea uşor. Şi că, minate din interior, la 18 ani de la megaatentatele din SUA, criza democraţiilor e-n toi.

Inutil de evidenţiat ce face această anemie a democraţiilor anglo-saxone din şansele lumii libere de a rezista şantajelor politice şi asalturilor antioccidentale ale variilor mişcări şi regimuri extremiste şi totalitare. Lipsa de fermitate şi consecutiva decredibilizare a vestului în faţa diverselor variante de antidemocraţie îi încurajează pe tirani şi terorişti, alimentând o nesiguranţă chiar şi în electorate altminteri stabile, tot mai dispuse, ca atare, să mizeze pe false, dar simpliste ”soluţii” extremiste.