Bucharest Pride, o poveste a identității de gen

Potrivit unui sondaj AVANGARDE realizat anul trecut, doar 12% dintre români sunt favorabili acordării drepturilor persoanelor LGBT, pe când 62% consideră că „trebuie întărit prin lege rolul familiei tradiționale“. Nu cred că cei mai mulți dintre români sunt homofobi. Mai degrabă sunt ignoranți, campioni ai imitației vecinului.

Drepturile persoanelor LGBT din România sunt considerabil mai limitate față de țările europene dezvoltate. În Germania, de pildă, la mijlocul lunii mai Biserica Catolică a oficiat aproximativ 80 de slujbe religioase de binecuvântare a unor cupluri gay, deși această practică religioasă nu este aprobată de Vatican. În urmă cu câteva zile, Curtea Constituțională din Slovenia a acordat cuplurilor formate din persoane de același sex dreptul de a se căsători și dreptul de a adopta copii.

La noi, multe din persoanele LGBT încă se ascund de ochii lumii sau de familiile lor. Cea mai mare ieșire în public este Festivalul Bucharest Pride organizat de asociația ACCEPT care s-a desfășurat anul acesta între 6 și 9 iulie în parcul Izvor din București și a reunit mii de persoane care fac parte din comunitatea LGBTQIA+, dar și prieteni, familii, reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale, simpatizanți ai acestora.

Dintre evenimentele festivalului: „Corp fluid“ (performance, un manifest Queer și o invitație la introspecție), Ziua literaturii Queer, meditație și Yoga, lecturi, proiecții de filme, expoziția „Negocierea identității de gen/transgen“, „Cu fiecare atingere vom renaște“.

Festivalul Bucharest Pride s-a încheiat cu un marș de la Piața Victoriei la parcul Izvor, unde manifestanții LGBT au dansat, au cântat, și-au manifestat bucuria de a fi împreună.

Am vrut să aflu poveștile lor. Unii au refuzat, dar alții au fost extrem de deschiși acestei provocări:

„Am suportat și bullying, dar am trecut peste toate“

„De copil mi-am dat seama că sunt altfel, dar de la 15-16 ani am acceptat că sunt lesbiană. Am lucrat cu mine, m-am descoperit așa cum sunt, am început să caut oameni la fel ca mine, să umblu cu ei, să-mi fac prieteni. În liceu, de exemplu, m-am manifestat așa cum sunt, că sunt lesbiană. Am suportat  și bullying, dar am trecut peste toate. Din momentul în care m-am acceptat pe mine chiar nu m-a mai interesat nimic, părerea nimănui, chiar a mamei mele. Eu am plecat de-acasă doar cu ce aveam pe mine în seara în care mama a aflat că sunt lesbiană, pe data de 2 septembrie 2011“.

E vreo diferență în opinia publică în a accepta cuplurile gay și cele lesbiene?

„În opinia publică există o astfel de diferență. Femeia lesbiană, sexul frumos e mai acceptat. Viața e prea simplă, dar ne-o complicăm noi pentru că suntem frustrați. Ok, statul ne trage în jos, dar și societatea este de vină, societatea nu e pregătită să accepte că sunt și persoane diferite de heterosexuali. Dar nu e vorba doar de sex, ci și de frumusețea iubirii dintre cuplurile LGBT“. (Izabela)

„Părinții mei mă ignoră, suntem străini“

„Mi-am dat seama de foarte mic că sunt diferit, știam că nu mă voi adapta foarte ușor în viață. Mă identific ca persoană nonbinară, pentru mine la început anturajul a fost femininul. Mi-am găsit calea de exprimare prin modă, prin apariția fizică, și îmi doresc foarte mult ca povestea mea să-i influențeze pe cei din afara comunității, să vadă cine suntem. Am suportat bullying, dar știu că s-a manifestat din necunoaștere, cei care m-au agresat fizic și psihic pur și simplu nu mă cunosc. A trebuit să suport violența foarte mulți ani, dar acum am învățat cine sunt, știu exact ce vreau să fac“.

Cum au reacționat părinții când au aflat?

„Părinții mei au suferit foarte mult când le-am spus, iar acum mă ignoră, suntem străini. Sper ca lumea să fie cât mai deschisă, aparițiile noastre publice să fie cât mai dese, pentru că numai asta ne poate duce la armonie“. (Valentin)

„Aproape zi de zi îmi venea să le spun că eu sunt altfel“

„Îmi asum identitatea de gen Queer din timpul liceului. Până a mă identifica cine sunt am suferit tot timpul. În școală mi se spunea că sunt o persoană ciudată, dar colegii nu se luau de mine, eram doar izolată. Sigur că sufeream pentru că nu aveam prieteni, nu aveam cu cine vorbi. Aproape zi de zi îmi venea să le spun că eu sunt altfel, sexual vorbind, dar ca gândire, aspirații, lucruri care să mă bucure sunt la fel ca ei.

Părinții nu m-au acceptat, am găsit prieteni la care să stau. Acum sunt bine, lucrez și îmi văd de viață. Când m-am descoperit și m-am identificat cu mine au fost cele mai frumoase clipe din viața mea“. (Rodion)

„Sunt o persoană care doar a crezut mult timp că lumea este rea“

„Am 23 de ani și povestea mea e că întotdeauna am simțit o atracție pentru băieți. Dintotdeauna, adică din primele mele imagini legate de sexualitate, din primele mele simțiri am știut că toate acestea nu implică nimic legat de femei. A trebuit să accept că modul în care simțeam eu este pus la zid de către societate. Am absolvit un liceu în care colegii erau foarte buni, dar mie mi-era frică să nu afle că sunt gay. Vin dintr-o familie modestă care își ghida drumul în viață după niște principii foarte vechi. Cu toate acestea, în momentul în care mi-am făcut curaj și le-am spus m-au acceptat și totul a fost minunat, nu mă așteptam să fie atât de înțelegători și deschiși cu mine.

Ca să rezum povestea mea, sunt o persoană care doar a crezut mult timp că lumea este rea și care și-a făcut rău singur, dar de fapt oamenii nu sunt răi. Când am stat de vorbă cu oameni care sunt homofobi sau care nu au idee despre identitatea de gen, am rămas surprins să văd că oamenii aceia n-au nici o problemă cu mine și că mă iau așa cum sunt. Dacă oamenii ar ști mai multe despre noi, dacă ar fi interesați să știe, eu cred că ne pot accepta că suntem ca și ei“. (Cosmin)

În parcul Izvor, persoanele din comunitatea LGBT se țineau de mână, se îmbrățișau, se sărutau. Acolo era o lume a lor, în care se puteau manifesta liber. Avem noi oare cumințenia de a privi cum se sărută doi bărbați pe un bulevard?