Bucureștilor li se vând fantezisme de campanie

Ce rol joacă arta, cultura, arhitectura, acţiunea auto-organizată şi activismul într-o metropolă? Printr-un proiect internațional inedit, „ACTOPOLIS – Arta de a acţiona“, artişti, arhitecţi, filozofi, urbanişti şi activişti au abordat aceste probleme în şapte oraşe europene. Expoziţia ACTOPOLIS de la Arcub (06– 26 aprilie) a prezentat exemple din București, Ankara/Mardin, Atena, Belgrad, Oberhausen, Sarajevo şi Zagreb.

ACTOPOLIS este un proiect artistic al Institutului Goethe și al Urban Künste Ruhr care încearcă să stimuleze creativitatea administrativă și urbanistică a oamenilor și comunităților care trăiesc în austeritate.

Partea românească a proiectului s-a concentrat pe sudul Bucureștiului, jumătatea mai puțin dezvoltată și apreciată a capitalei României.

Raluca Voinea și Ștefan Ghenciulescu, un critic de artă și un arhitect, s-au înhămat să vorbească despre acest sud al Bucureștiului cu oamenii care trăiesc acolo. Au ieșit în stradă și i-au ispitit să fie primari pentru 10 minute. A fost un test artistic, organizat în cadrul unui laborator transfrontalier de regenare urbană la care au participat șase orașe cu trecut industrial din sud-estul post-comunist al Europei și Oberhausen care, deși în vestul Germaniei, seamănă foarte mult cu fiecare în parte și cu toate la un loc.

Deutsche Welle a stat de vorbă cu arhitectul Ștefan Ghenciulescu despre acest proiect.

DW: Ce-i lipsește orașului?

Șt. G.: În primul rând o politică de dezvoltare, nu în sensul de plan urbanistic, ci de obiective clare, care să treacă dincolo de proiecte spectaculoase, de acțiuni populiste și de modul acesta energic dar dezechilibrat de dezvoltare. Și cred că îi trebuie o minimă echilibrare a interesului public.

DW: De ce îi lipsește politica de dezvoltare?

Șt. G.: Pentru că nu a avut nimeni așa ceva. O politică urbană înseamnă altceva decât dezvoltarea totalitară, venită de sus, în care statul era totul - și urbanist, și client, și arhitect, și constructor, și toate celelalte. Iar din 90, când totul a explodat, fiecare își face orașul lui. Sunt două milioane de oameni și fiecare își urmărește propriul interes. Două milioane de insule private, care plutesc într-o mare a nimănui. Sunt și omul care își construiește casa cum vrea el, și cel care inchide pridvorul la biserică, și investitorul care dărâmă o casă veche pentru a ridica un bloc de zeci de etaje. E vorba, deci, și despre instituții. Toată lumea acționează în același mod: așezarea propriului loc, cât mai mare, cât mai frumos, cât mai bun, fără a avea neapărută legătură cu ce se întâmplă în rest. Exact asta ne lipsește: o echilibrare a tuturor acestor interese, o împăcare a lor și un context ceva mai decent pentru dezvoltare în această mare a nimănui. Pornind de la cum se așează statuile în Piața Revoluției, în care fiecare primar sau guvern își așează propria lui statuie fără nici o legătură cu celelalte - și până la mașinile parcate pe trotuar. Toate sunt parte a acestui fenomen de acaparare și abandon. Spațiul public în timpul dictaturii era spațiul puterii iar tu nu puteai fi tu însuți, om normal, decât în spațiu privat. Acum, spațiul public nu mai este al puterii dar nu mai este al nimănui.

DW: E cumva o lipsă de comunicare?

Șt. G.: Este și o lipsă de comunicare dar și o lipsă totală de colaborare, de cointeresare. Fiecare face ce vrea...

DW: Deși fiecare susține că își dorește altceva...

Șt. G.: Înainte trebuia să îndurăm totul și individualitatea nu ți-o puteai exprima decât la tine în casă. Și, acum, nu mai vrem să răbdăm nimic.

DW: Au trecut 27 de ani. Un sfert de secol în care ne puteam trage sufletul și înțelege.

Șt. G.: Da, un sfert de secol în care nu am putut ajunge la echilibru. Pendulul de la totalitarism s'a dus în partea cealaltă, a individualismului absolut și încă nu s-a întors. În orașul acesta există foarte multă energie, foarte mult potențial, doar că nu reușim să'l articulăm. Proiectul nostru vorbește tocmai despre responsabilitate, despre a trece de stadiul de a fi nemulțumit și a cere, ceea ce facem cu toții, și a vedea ce înseamnă când te implici, când decizi. Atunci vezi puțin altfel lucrurile.

DW: S-au lăsat implicați, oamenii?

Șt. G.: Am reușit să atragem 60-70 de oameni. E o intervenție artistică, totuși. Pe de o parte, au luat-o, mai întâi, ca un joc. Dar când le'am spus să devină pentru zece minute primarii orașului București-Sud, exact sudul orașului, de care, de obicei, nu are grijă nimeni, când le-am spus să își pună eșarfa de primar, să aibă ștampila de primar, jocul devenea foarte serios. Era ca la cinema: urmărești acțiunea și știi că e un film. Dar faptul că trebuiau să ia niște decizii și să aibă responsabilitate îi făcea să devină serioși. Și a mai fost ceva extraordinar: ce decizii de bun simț au luat oamenii. Fantezismele care ni se tot vând în campanie, cu autostrăzi suspendate - nu asta îi interesează pe oameni. 

DW: Am văzut în filmul proiectului un tânăr care spunea că, dacă ar ajunge primar, ar dori să fie un exemplu pentru ceilalți primari. Cum poate fi scos în față un astfel de om?

Șt. G.: E jobul lui să iasă în față. La noi, democrația se rezumă de cele mai multe ori la a vota, o dată la patru ani. Or, vedem, democrația înseamnă ceva mai mult și se păstrează doar dacă ne implicăm tot timpul, cerem, tragem la răspundere, facem contrapropuneri.

DW: L-ați atras în joc pe tânărul acela. Oare a plecat de acolo convins că data viitoare se va putea implica în mod real?

Șt. G.: Poate că e iluzoriu să te gândești că poți, cu un proiect artistic, de cercetare, să schimbi societatea, să o tragi după tine. Sunt niște lucruri mărunte, asupra cărora poți atrage atenția. Poți face oamenii să gândească puțin altfel. Nu am avut orgoliul să credem că vom salva orașul și vom schimba societatea, dar este un pas, nu e doar artă pentru artă.

DW: Și am mai remarcat o persoană care spunea că și-ar dori alegeri în cartiere, ca oamenii din cartiere să fie reprezentați. Nu avem deja instituții pentru asta? Există o frântură între oameni și instituții?

Șt. G.: Asta da. E aproape un clișeu. Acum zece-cincisprezece ani, nimeni nu vorbea decât despre politica mare. Partide, președinți... Între timp, din cauza distrugerilor și a problemelor locale, oamenii au început să activeze și la nivel local, să fie interesați și de viața de zi cu zi. Pasul utmător ține de autoorganizare. Dacă te duci, singur, cetățean la birou, știm foarte bine ce se întâmplă. Dar dacă te aduni cu zecile, cu o sută de alți cetățeni, și începi să îți ceri drepturile, cum a fost cu parcul din Drumul Taberei care nu a mai fost dărâmat, pentru că locuitorii s-au opus...

DW: O insulă, totuși!

Șt. G.: Da, dar asta înseamnă niște oameni care încep să se autoorganizeze. Cine vrea, poate. Și cere rezolvări. Autoritățile nu ascultă un singur om. Dar încep să asculte, când e vorba de sute de oameni.

DW: S-a spus, în timpul protestelor împotriva Ordonanței 13: "Țiriac are loc, de unul singur, în biroul premierului; o sută de mii de oameni ieșiți în stradă nu încap acolo".

Șt. G.: Demonstrațiile sunt un lucru foarte bun. Dar nu suficient. Trebuie să începi să te autoorganizezi, să exiști și altfel decât doar ca un număr de persoane. În Germania, astfel de organizații de cartier sunt cu miile. S-a ajuns până la nivelul la care oameni care își caută o locuință se adună într-o cooperativă de zece - douăzeci de familii și, în loc să cumpere apartamente de la investitor, devin ei cei care iau creditul și construiesc. Și acel loc este mai mult decât o locuință, devine un spațiu social. Și acest model este chiar foarte sănătos pentru o democrație.

DW: Atena, Belgrad, București, Ankara/Mardin, Oberhausen, Sarajevo, Zagreb. Există drumuri care să lege - fizic și nu numai - aceste orașe, parte a proiectului Actopolis?

Șt. G.: Oberhausen, în regiunea Ruhr, este un model foarte interesant. Acolo, în Ruhr, existâ foarte mulți imigranți turci, greci și din Balcanii de Vest. Și există valurile, foarte diferențiate, de români din ultimii ani. Români care fac probleme dar și români care rezolvă probleme. Există deja un amestec de populații cu probleme proprii dar și comune. Și m-a frapat că am descoperit mecanisme pe care în restul Germaniei nu le-am întâlnit. La Oberhausen este cel mai mare mall din Europa. În Germania, mall-ul nu este foarte căutat. La noi este surogat de spațiu public. Popularitatea mall-ului de la noi, unde toată lumea fuge de oraș și se duce în acest spațiu pseudo-public, am regăsit-o la Oberhausen. Acolo, până și numele artiștilor de pe afișele locale aveau ceva din numele artiștilor de manele de la noi. Antonia din Tirol, ca și Jean de la Craiova. E o parte a Germaniei unică, pe care noi nu o știm de afară și care, în locuri ca acestea, mai sărace, care încearcă să își caute identități și rădăcini, devin foarte puternice.

DW: Rădăcini din ce? Pentru că sunt, de fapt, locuri goale, umplute de imigranți. Fiecare cu propriile rădăcini.

Șt. G.: Își caută uneori reinventarea unui trecut. Cel local are mari probleme. Și sunt atâtea comunități. Și atunci se intersectează în mall. La Oberhausen, mall-ul se cheamă Centrum. Un centru care crapă. Sigur, oferă locuri de muncă dar, in același timp, canibalizează orașul. Asta se întâmplă și la noi. Sărăcia e ca la noi, doar autobuzele vin la timpul din program și trotuarele sunt perfecte. Cumva te face să crezi că Balcanii sunt peste tot și că multe dintre specificitățile noastre se întâmplă și în restul lumii. Atâta doar că, acolo, fenomenul este ceva mai discret. Până când explodează. Sub formă de naționalism, xenofobie, populism, dezagregare socială - adică tocmai ceea credeam că ar fi doar fenomene specifice postsocialismului și ale Balcanilor. Pentru mine, România și Balcanii și București nu sunt doar un caz aparte, pitoresc. Aici, doar, aceste fenomene sunt mai bruște, mai violente și se văd ceva mai bine.

DW: Și străzile? Leagă sau despart?

Șt. G.: Ar trebui să lege. Cred că ar trebui să existe spațiu pentru toți. Dar în orașul acesta, o persoană cu dizabilități sau una cu un cărucior nu are loc pe trotuarul ocupat de mașini. Aceste probleme nu sunt doar administrative ci fundamentale. E vorba de negociere, de găsirea unui minim consens, a unui teritoriu comun.

DW: Ce ați învățat de la celelalte metropole din proiect?

Șt. G.: Sunt orașe, cum e Sarajevo, unde rănile sunt încă prezente la propriu și care nu mai este deloc ce a fost. Sau când te gândești la Mardin, oraș aflat la granița Turciei cu Siria, unde problemele politice și violența sunt foarte mari, îți dai seama în ce contexte lucrează colegii noștri. Ideea de a face artă angajată sau de a fi artist in comunitate capătă cu totul altă pondere. Oamenii care lucrează acolo sunt extraordinari. Mai ales că este vorba despre femei curator, care reușesc să rezolve lucruri și să țină un țesut social funcțional. Am un respect deosebit pentru aceste doamne foarte puternice.

Te întrebi dacă în toată descurcăreala și bricolajul ăsta balcanic, care are părțile lui foarte nasoale și foarte triste, nu există și lucruri bune, atunci când e dublat de responsabilitate. Cred că ar trebui să ne uităm cu mai puțin dispreț la greci și la modul în care s-au descurcat cu criza refugiaților.

Autor: Cristian Ștefănescu

 

Ștefan Ghenciulescu este arhitect şi cercetător în domeniul urbanismului, redactor-şef al revistei Zeppelin și conferenţiar universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“.