Care sunt limitele libertăţii?

Limita dintre conservatism si liberalism în practicile sociale a fost pusă recent la grea încercare de preşedintele ţării. Căutând să justifice o eventală lege a căsătoriilor homosexuale, Traian Băsescu a făcut o afirmaţie de ordin general:

“Eu sunt de acord cu libertatea fiecărui om să facă ce vrea cu viaţa lui, inclusiv această libertate, pentru că ce facem fiecare între pereţii casei noastre este problema noastră. Şi a intra în această zonă, a o reglementa cu interdicţii prin Constituţie, este o mare greşeală.”

Problema mariajului gay nu priveşte de fapt practicile sexuale, ci redefinirea unei instituţii tradiţionale, dar lăsând deoparte această imprecizie să remarcăm toată amploarea problemei.

Această frază ”fiecare să facă ce vrea cu viaţa lui” pune o întrebare cât se poate de serioasă: cât de departe poate merge această ”libertate” ?

Primul exemplu de libertate privată pusă peste tot în lume sub semnul întrebării este consumul drogurilor. În ciuda clasificării lor în droguri uşoare şi droguri grele şi a unei parţiale liberalizări, drogurile continuă să fie considerate un flagel, o formă specială de epidemie care erodează capcităţile psihice şi fizice ale celor care le consumă, cu devastatoare efecte sociale. Dacă preşedintele Băsescu a avut în vedere şi depenalizarea comerţului cu stupefiante, el se înscrie într-o largă mişcare liberală care argumentează de multă vreme împotriva restricţiilor. Activiştii pentru drepturile omului (de exemplu organizaţia Human Rights Watch) militează perseverent pentru abolirea pedepselor care vizează consumul de droguri. Cu două săptămâni în urmă, cu ocazia adunării anuale a Organizaţiei Statelor Americane (OEA) care s-a ţinut în Guatemala, Human Rights Watch a propus depenalizarea consumului tuturor drogurilor. În opinia organizaţiei, pedepsele aduc o gravă atingere ”drepturilor umane fundamentale”. Este însă uşor de văzut că depenalizarea consumului sau deţinerii drogurilor destinate folosirii personale are ca urmare logică ridicarea pedepselor inclusiv pentru comerţul cu droguri, căci ce sens are să interzici traficarea unor substanţe pe care oricine le poate deţine în deplină legalitate?

De altfel, militanţii pentru drepturile omului susţin că ”războiul contra drogurilor a avut efecte nefaste, de la crimele traficanţilor nemiloşi până la abuzurile aberante comise de membrii forţelor de securitate”, după cum declara recent Jose Miguel Vivanco din cadrul HRW (Le Monde , 5 iunie 2013).

Realitatea este că nimeni nu ştie ce se va întâmpla în cazul unei totale liberalizări, dar teama că practica drogurilor se va extinde paralizează orice discuţie. Oamenii de dreapta sceptici faţă de natura umană, întrevăd cele mai mari pericole, în timp ce stânga liberală dimpotrivă exultă la gândul beneficiilor unor noi libertăţi.

Dar cu toate că nu se pot face cu adevărat previziuni la scara întregii societăţi este dovedit că drogurile crează o dependenţă care distruge în cele din urmă persoana umană şi că arareori poţi găsi justificări de tipul exaltării talentului poetic sau muzical. Fie că sunt mulţi fie că sunt puţini, consumatorii consecvenţi se îndreaptă către propria distrugere. Şi ce dacă? Se pot întreba liberalii. Nu au oare oamenii dreptul de a face ce doresc cu viaţa lor?

Viaţa socială este însă plină pe mai departe de tot felul de interdicţii. Comercianţii nu pot vinde alcool sau tutun copiilor sub 14 ani, filmele foarte violente şi pornografice sunt împinse la ore târzii, începerea vieţii sexuale, deşi tot mai precoce, este cât mai mult amânată, căsătoria la rândul e interzisă pentru copii aflaţi sub vârsta majoratului, şamd. Tema căsătoriei are pentru România o importanţă specială căci aici există familii de romi care practică încă o veche tradiţie a căsătoriei infantile. În fine să nu uităm de obligativitatea de a urma cursurile şcolii. Au dreptul copiii şi tinerii să se revolte împotriva acestor constrângeri legale şi cutumiare? Şcoala în definitiv este destul de slabă, ceea ce nu ar face decât să legimiteze libertatea de a opta pentru ”şcoala vieţii”. Să nu uităm subiectul prostituţiei. Curentul politic dominant în Europa, dacă e să luăm în considerare Directivele Comisiei Europene, consideră prostituţia mai curând o formă de sclavaj decât o profesie liberală.

În consecinţă, practicile sociale contemporane sunt pline de interdicţii care au un numitor comun. Omul este privit ca fiinţă imatură, incapabilă să se conducă în toate aspectele vieţii sale, având nevoie de o puternică încadrare tradiţionlă. Este acest lucru cu adevărat necesar sau e doar expresia unor vechi ideologii paternaliste ieşite de sub pulpana marilor religii monoteiste? E vorba de o constrângere formativă sau de o intolerabilă opresiune? Ar trebui omul să se conformeze unor forme tradiţionale sau, dimpotrivă, să se emancipeze de toate aceste presupoziţii înrobitoare? Nu e uşor de răspuns, dar comunismul, ca practică socială radicală, ne-a arătat în cazurile sale limită din perioada revoluţiei bolşevice ce poate să însemne abandonul oricărei tradiţii.

În orice caz, fără prea multă reflecţie şi teorie, preşedintele Traian Băsescu se aşează dezinvolt în tabăra stângii liberale. Dar paradoxul situaţiei româneşti este că el nu va primi replica ”conservatorilor”, căci aceştia sunt în mare măsură prizonierii lui politici. Pentru conservatorii români care s-au străduit în ultimii ani să construiască profilul european şi urban al conservatorismului românesc este mult mai important astăzi să militeze împotriva «Constituţiei USL», decât să exprime fără subterfugii puncte de vedere care le-ar defini mai bine poziţia politică.