Cauze pierdute

În bună parte, editorialiştii fac un bilanţ critic al anilor scurşi de la data cînd, în 2003, preşedintele Bush declara operaţiunea militară drept o misiune îndeplinită. Deunăzi, şeful Pentagonului, Leon Panetta, afirma că intervenţia Americii în Irak a rentat, devreme ce ţara şi-ar fi aflat calea spre democraţie, citează DIE WELT verdictul, în cuprinsul unui amplu documentar consacrat subiectului ce polarizează pe mai departe spiritele.

Nici în vis nu şi-ar fi imaginat Obama în timpul propriei sale campanii electorale că, odată ajuns preşedinte, îi va fi dat, în decembrie 2011, să atribuie Irakului epitetul de Far al Democraţiei, menit să lumineze calea răzvrătitei lumi arabe. Un astfel de calificativ este extrem de elogios, consideră FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG în articolul de fond de pe prima pagină, întrebîndu-se dacă nu cumva Obama şi-a schimbat convingerile, devreme ce, pe cînd Bush era preşedinte iar el se afla în opoziţie, critica vehement politica acestuia.

Cît despre Irak, realitatea este că, în retragerea lor, militarii americani lasă în urmă un stat ale cărui instituţii sunt încă fragile, dar care totuşi nu se mai află în menghina unui dictator.

În ceea ce priveşte America, dacă este adevărat că momentul ei imperial s-a spulberat în triunghiul sunnit – scrie ziarul citat – atunci nu ne putem aştepta în viitor decît la o şi mai mare abstinenţă militară din partea ei. De altfel, o parte a politicii americane este deja impregnată de spiritul neo-izolaţionismului.

Pe bună dreptate fiindcă, pe lîngă tot ceea ce motivează această atitudine retractilă, însuşi bilanţul războiului din Irak constituie un argument: 4500 de militari americani decedaţi, 30.000 răniţi, majoritatea infirmi pe viaţă, alţi zeci de mii traumatizaţi psihic, cel puţin 100.000 de irakieni morţi şi nenumăraţi alţii plecaţi în pribegie – inventariază cotidianul FRANKFURTER RUNDSCHAU pagubele directe ale războiului şi conchide: orice elev american ştie azi că în Irak misiunea nu a fost îndeplinită aşa cum s-a grăbit să decreteze ex-preşedintele Bush la doar cîteva luni după invadarea ţării, în 2003.

Cu retragerea militarilor americani din Irak ia sfîrşit şi un război inutil, scrie LE FIGARO.

Dar un război care nu poate fi comparat cu cel din Vietnam, fiindcă, pînă astăzi, el nu a fost realmente criticat în Statele Unite. Faza elucidării motivelor intervenţiei a fost rapid încheiată şi petru că, în 2003, mass-media, societatea şi clasa politică americană au acceptat cu fermitate invazia în Irak. Acest liant patriotic dăinuie şi azi - deduce SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, prognozînd că vor trece generaţii pînă cînd America va obţine imaginea reală a acestei erori istorice.

O eroare de care europenii sunt demult conştienţi: din punct de vedere militar, americanii nici nu au cîştigat, nici nu au pierdut acest război, fiindcă ţelurile lui au suferit o permanentă modificare din 2003 încoace. În plan diplomatic, americanii au pierdut influenţa în regiune, notează EL PAIS, întrevăzînd şi în conflictul din Afganistan un scenariu asemănător, de vreme ce problemele care trebuiau soluţionate s-au agravat în urma intervenţiei militare.

Speră Uniunea Europeană că va ieşi mai uşor din capcana datoriilor dacă Rusia îşi dă obolul? Cu siguranţă că da, de vreme ce Barroso şi Rompuy au trebuit deunăzi, la summitul Uniunii Europene cu Rusia, să-l primească cu zîmbetul pe buze pe Medvedev, deşi ştiu prea bine că nici vorbă nu poate fi de autentică democraţie la Moscova, scrie FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG.

Mai rău încă, duce ziarul citat mai departe ideea: cei doi vor trebui să poarte cutia milei şi la Moscova, pentru a da un ajutor zonei monetare euro. Totuşi, decent, Rompuy a îndrăznit să-i amintească preşedintelui Medvedeev că din „viziunea” modernizării Rusiei prea mare lucru nu s-a ales. Cum poate reuşi premierul Medvedev ceea ce preşedintele Medvedev nu a izbutit? În cele din urmă, puterea rămîne acolo unde se afla şi înainte: în mâinile lui Putin, conchide ziarul citat.

Cazul ex-preşedintelui francez Jacques Chirac, condamnat acum pentru prejudicii aduse statului în urmă cu aproape 20 de ani, reţine de asemenea atenţia presei scrise, la fel ca şi căinţa manifestată de preşedintele Germaniei, Christian Wulff, criticat pentru dezvăluirea modului, nu tocmai conform cu statutul unui om politic, de finanţare prin împrumut a propriei case, pe cînd era prim-ministru al landului Saxonia Inferioară.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Ovidiu Suciu