Ce au în comun Teheranul cu Phenianul ?

Între altele, deja disponibilitatea de cooperare a Iranului şi a Coreii de Nord cu Organizaţia Naţiunilor Unite şi cu instituţiile şi organismele internaţionale este incomparabilă. O scurtă anamneză a situaţiei este cît se poate de revelatoare şi binevenită pentru a sesiza diferenţele.

În ianuarie 2002 preşedintele american George Bush junior plasa pe axa răului Iranul, Irakul şi Coreea de Nord. Între timp, Irakul a ieşit din malefica ecuaţie, redusă la un binom al răului. Motivul: politica nucleară a Teheranului şi Phenianului. Ambele state au fost supuse unor presiuni internaţionale. Şi de aici încolo încep diferenţele. Coreea de Nord s-a retras din tratatul de neproliferare în timp ce Iranul continuă să adere la acest pact şi pe de-asupra cooperează cu autorităţile internaţionale în domeniul energiei atomice. La aceasta se mai adaugă un element decisiv: Phenianul a comunicat oficial că se află în posesia armei nucleare în timp ce Teheranul reiterează neabătut intenţia de a nu elabora acest tip de arme. Chiar dacă veridicitatea declaraţiilor oficiale iraniene poate fi pusă la îndoială, cert este că şi specialiştii americani sunt de părere că Teheranul ar mai avea nevoie de cel puţin zece ani pînă la producerea armei atomice.

Ambele state însă dispun de rachete a căror rază de acţiune depăşeşte criteriile autodefensive. Dotate cu focoase nucleare, aceste rachete ar ameninţa grav întreaga regiune. Nici Iranul şi nici Coreea de Nord nu sunt singurele state care în respectivele regiuni ale lumii ar dispune de arme nucleare. Irakul a fost scos din ecuaţie, cum afirmam, iar Iranul este înconjurat literalmente de trupele americane staţionate în ţările din jur. Coreea de Nord pare, cel puţin pînă la ora actuală, să fi avut mai multe şanse decît Iranul motiv pentru care unii lideri de la Teheran şi-ar fi dorit ca ţara lor să se afle deja în posesia armei atomice. Şi din nou, diferenţele reapar.

Iranul dispune de rezerve uriaşe de ţiţei şi gaze naturale – rezerve energetice care nu ar justifica, în ochii unor observatori critici, interesul atît de mare faţă de energia nuclear, alimentînd astfel bănuielile generate de scopul militar al procesului de îmbogăţire a uraniului, program reluat de Teheran. Iranul este cea mai puternică forţă militară în regiune, la care se adaugă un serios potenţial economic şi politic. Coreea de Nord în schimb, adusă la sapă de lemn de regimul comunist , nu dispune decît de arma nucleară pentru a-şi putea şantaja adversarii.

Iranul acţionează şi politic în regiune: este angajat în Afganistan, deţine acorduri complexe cu Pakistanul, India şi ţările riverane la Marea Caspică. Ultima mişcare de şah a fost încheierea unui acord militar între Iran şi Irak în care Teheranul va ajuta Bagdadul să-şi edifice forţele de securitate. Statele Unite nu pot privi cu ochi buni astfel de înţelegeri dar nici nu le pot stopa. Programul nuclear al Teheranului a devenit călcîiul lui Ahile. Şi nu numai atît: sistemul teocratic iranian, sprijinul acordat organizaţiei Hisbollah , ostilitatea declarată faţă de Statele Unite şi Israel, nu sunt de natură să inspire încredere. O bombă nucleară iraniană nu ar periclita în primul rînd Statele Unite ci Israelul. Iar America, în baza relaţiei sale strînse cu Israelul, a preluat teza Jerusalimului.

Europenii care nu s-au angajat prea puternic în litigiul cu Phenianul, au încercat să uzeze de prestigiu şi influenţă în relaţiile cu Teheranul.Din păcate , eforturile lor au eşuat...