Ceremoniile realității: Cum scăpăm de noi?

În ultimii 31 de ani nu am început nimic serios, înțelegînd prin aceasta că nici o reformă radicală nu a fost aplicată în Educație, Sănătate, Cultură, în infrastructura transporturilor, în turism și, nu în cele din urmă, în reciclarea clasei politice. Ajustările pe care le-au făcut partidele au servit mai degrabă jocurilor de interese din interior decît promovării unor membri care să nu facă din politică o afacere de familie. De la un ciclu legislativ la altul, parlamentul este tot mai mult locuit de indivizi încuibăriți în analfabetism și autism politic, guvernul, de asemenea, administrația locală călcîndu-le și aceasta pe urme.

Averile ilicite ale politicienilor și afaceriștilor trimit în peisajul cenușiu al puterii indivizi de care nu a auzit nimeni sau, dimpotrivă, vedete ale corupției știute de toată lumea. Mulți au crezut că mai jos de Dăncilă nu se poate ajunge. S-a dovedit însă, ca în atîtea rînduri, că realitatea depășește imaginația. Faptul că o anume Diana Iovanovici-Șoșoacă, țîpuritoare la tot felul de manifestații, în special de negare a pandemiei, a fost aleasă senatoare pe listele AUR și că este colegă de bancă cu Sorin Lavric din același partid extremist, un intelectual incontestabil, absolvent a două facultăți și autor, între altele, al unui volum despre Constantin Noica, ne arată că lumea românească s-a cam întors cu susul în jos.

De fapt, care este susul? Ne-am gîndit vreodată serios la această întrebare? Cei mai mulți nu cred să fi făcut-o, și nu numai din vina lor. Li s-au pus de fiecare dată în față indivizi politici care au jurat și pe mamă și pe tată că îi vor reprezenta de pe scaunele structurilor puterii. Demagogie și deopotrivă un misticism politic de primate al gulerelor albe. De ce întrebarea de mai sus nu e deloc una simplă? Pentru că mulți dintre noi nu am văzut niciodată în ultimele decenii care este susul societății în general sau al comunităților în care purtăm după noi zilele nu ca pe un dar, ci ca pe o corvoadă. Neavînd precedent în ceea ce privește cultura valorilor, nu putem vedea înaltul. Privirea ne este mereu țintită doar pe orizontală, acolo unde nu se întîmplă, de regulă, nimic semnificativ.

Utopia Proclamației de la Timișoara

Rădăcinile nomenclaturii comuniste sînt atît de adînci, încît și azi mai împuiază în mințile românilor. De la Iliescu, Brucan, Văcăroiu, Virgil Măgureanu la Dragnea, Florin Iordache, Șerban Nicolae sau Valeriu Zgonea nu e decît un arc peste timp în care cei din urmă au făcut și ei prozeliți, de fapt niște fantoșe care își calibrează șira spinării în funcție de dispoziția stăpînului. Iliescu și FSN au cîștigat și și-au consolidat puterea prin adulația maselor, desigur, și cu ajutorul intoxicărilor puse la cale în laboratoarele fostei Securități. După ciuma roșie, pe piața comerțului politic au avut întîietate pomenile electorale – pungile cu alimente, gălețile ori banii peșin.

Proclamația de la Timișoara a fost primul document post Ceaușescu prin care se cerea curățirea clasei politice de fosta nomenclatură. La punctul 8 se cerea ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi dreptul de a candida al foștilor activiști comuniști și al ofițerilor fostei Securități. Acest amendament radical a fost și una dintre primele revendicări ale Pieței Universității. Mulți s-au întrebat, și nu doar din lumea intelectualilor, cum ar fi arătat România de azi dacă această revendicare ar fi fost legiferată.

Avansez un răspuns care poate să surprindă: România de azi ar fi arătat nu cu mult diferit. Trecem peste utopia punctului 8 al Proclamației, pentru că este absurd să credem că șleahta foștilor activiști ai PCR și a foștilor securiști, zeci, poate sute de mii, și-ar fi semnat propriul deces din viața publică, politică și nu numai. Dar ce ne facem cu poporul, cu alegătorii?

Aproape un sfert din populația României au fost membri de partid. Mulți dintre ei au cerut carnetul roșu pentru a fi lăsați să-și vadă de profesiile lor. Ar fi, pe de altă parte, nedrept să spunem că toți au crezut în Ceaușescu. Dimpotrivă, și membrii PCR, dar și cei neîncartiruiți, l-au urît și l-ar fi linșat pe fostul dictator dacă ar fi fost posibil. Ce facem însă cu regimul comunist? A fost acesta atît de blamat, de anatemizat în marile orașe în care au fost uciși cu sînge rece oameni în decembrie ’89? Mai degrabă nu, dacă e să rememorăm lozincile manifestanților din acele zile și nopți de teroare.

Cum ar fi fost să fi fost altfel?

Am mai spus-o: Dacă Iliescu nu ar fi existat, atunci el ar fi fost inventat. Nevoia de tătuc ne caracterizează. Dacă, prin absurd, Iliescu și ai lui ar fi fost scoși din istorie în baza Proclamației de la Timișoara, poporul ar fi căzut pradă unui Iliescu mai mic și unei șlehte de parveniți „curați“. Mă tem că ar fi învățat și curații mirosul banilor, ca și nomenclaturiștii care ar fi fost obligați să-și ridice singuri eșafodul puterii. Nu erau aceleași fabrici și uzine în faliment care trebuiau căpușate? Nu ar fi opus aceeași rezistență investitorilor străini? Ar fi rezistat ei îmbogățirii ilicite? Ar fi lăsat Justiția să-și facă treaba? Ar fi pus pe picioare Educația, ceea ce n-au făcut treizeci de miniștri în trei decenii? Ar fi dat socoteală alegătorilor? Întrebări retorice, desigur. Ideea e că am avut treizeci și unu de ani la dispoziție pentru a ne îmbunătăți, pentru a învăța toleranța, altruismul, respectarea celui de lîngă noi chiar dacă nu ne seamănă. Treizeci și unu de ani pentru a învăța alfabetul democrației. Că sînt și descreierați, predicatori ai urii, suboameni, din aceștia se găsesc în toată lumea.

Să ne întoarcem. În cazul utopic în care foștii s-ar fi pus singuri la zid, ar fi avut vreo șansă partidele istorice, PNȚCD și PNL, ca poporul să le acorde puterea? Dar, în virtutea aceleiași utopii, s-ar fi putut întoarce Regele Mihai pe tron? Și într-un caz, și în celălalt, răspunsul este categoric nu. Ajunși aici, se naște o nouă întrebare: de ce? Și o alta: de ce aproape jumătate dintre români continuă să creadă că era mai bine pe vremea comunismului?

Țin la țara și la poporul meu. Nu aș putea trăi altundeva. Dar mi-e necaz că de prea multe ori, cu precădere în anii iliescieni, masele au adus la putere foști comuniști sadea, corupți ai zilei de ieri și promițători corupți ai zilei de mîine. După trei decenii sîntem foarte aproape de cei ce-am fost. Dacă am fi evoluat mai mult, noi ar fi trebuit să schimbăm clasa politică, înțelegînd prin aceasta toate partidele. Dar n-am evoluat, iar vina este și în ograda noastră. Sîntem, adică, vinovați de noi înșine. Și atunci se pune întrebarea: Cum scăpăm de noi?