Cine e vinovat pentru eşecul Schengen?

Situaţia României este mai curând ambiguă. Pe de o parte a suferit un eşec evident, unul care se răsfrânge în primul rând asupra administraţiei, pe de alta a evitat o decizie negativă, cu urmări îndelungate.

Diplomaţia românească a reuşit să convingă Polonia, care deţine preşedinţia UE, să nu supună la vot subiectul accesului în Spaţiul Schengen, deoarece se ştia cu siguranţă că rezultatul ar fi fost nefavorabil.

Opoziţia, subliniind înfrângerea a cerut demisia ministrului de Externe şi a celui de Interne, dar aceştia s-au apărat punând în lumină şi cealaltă faţă a medaliei.

"Diplomaţia românească merită felicitări şi pentru ce a făcut în privinţa Schengen. În ceea ce priveşte demersurile diplomatice, principala realizare a fost că nu mai avem astăzi împotriva unei extinderi imediate Franţa şi Germania", a explicat ministrul de externe Teodor Baconschi.

Succesul relativ constă în faptul că Franţa şi Germania şi-au exprimat acordul pentru o admitere a României în trepte, mai întâi porturile şi aeroporturile şi apoi frontierele terestre. Dar această delimitare nu face decât să atragă atenţia asupra motivelor reale ale refuzului european, care aruncă o nouă lumină şi asupra responsabilităţilor.

În general, oficialii implicaţi în aceste discuţii au evitat să pună degetul pe rană, invocând motive generice. Olanda, de pildă, a invocat succesele insuficiente în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate.

Partea română a fost mereu nemulţumită de această explicaţie şi pe bună dreptate. Corelarea dintre Schengen şi MCV pare să fie iarăşi un subterfugiu. Una este că funcţionarii români cer mită ca să aprobe o afacere şi alta este paza frontierelor.

Dar aşa cum se întâmplă în aceste situaţii stânjenitoare, mai multă sinceritate apare la politicieni care nu deţin funcţii importante şi care nu au o răspundere directă, aşa cum este de pildă eurodeputatul Claudio Morganti de la Liga Nordului.

Politicianul italian a declarat că este bine ca România şi Bulgaria să rămână în afara Spaţiului Schengen, pentru că, în felul acesta, s-ar putea evita „invazia unor populaţii, care în cele mai multe cazuri nu se pot integra în societatea noastră şi care, ocupând abuziv terenuri, sporesc nivelul infracţionalităţii în regiunile în care se stabilesc.”

Or, persoanele la care se referă Morganti nu călătoresc de obicei cu avionul sau, cel puţin, se presupune că nu o fac, alegând căile terestre mai ieftine. Asta explică şi de ce Franţa şi Germania s-au învoit pentru o admitere în etape.

Dar aceşti nedoriţi, de care se plâng deopotrivă francezii, italienii, finlandezii, dar şi spaniolii sunt cetăţeni europeni şi nu pot fi numiţi la propriu „imigranţi”, chiar dacă seamănă cu aceştia.

Vest-europenii evită să spună aceste lucruri făţiş, recurgând, îndeobşte, la tot soiul de subterfugii, iar românii tac, la rându-le, căci „emigraţia-imigraţia” aceasta nedorită în vest este în România un lucru convenabil. Iată de ce şi vesticii sunt profund nemulţumiţi de dialogul cu partea română care se face că nu înţelege problema, invocând insistent regulile europene.

Faptul că un elegant comerciant olandez cu conturi substanţiale în bancă şi vorbind fluent cel puţin o limbă străină ar trebui să primească la frontiere un tratament egal cu al unei ţigănci din România cerşind cu copiii în braţe şi care va ajunge cel mai probabil pe un mare bulevard european este ceva care provoacă anumite contrarietăţi.

Principiul non-discriminării, asumat de toţi partenerii europeni în discuţiile lor abstracte privitoare la integrare, se loveşte permanent de o realitate concretă de natură să repună totul în discuţie.

Dacă vest-europenii nu asumă întotdeauna subiectul cu toată sinceritatea, lăsând „extremiştilor” şi „populiştilor” să spună ceea ce ei nu au curajul să spună, românii manifestă la rândul lor o anumită doză de cinism. Ei par să spună că, dacă vest-europenii au asumat principiul non-discriminării pe care l-au predat îndelung esticilor ieşiţi din comunism, ar trebui să preia integral şi costurile acestei „emigraţii/imigraţii” care iese din toate tiparele.

Privind lucrurile în aceşti termeni este clar că nici responsabilităţile politice nu pot fi atribuite cu uşurinţă. Ar fi greu de spus că diplomaţia româneasacă actuală poartă o vină precisă. Să ne amintim că ministrul de externe desemnat de PSD, Cristian Diaconescu, era cât pe ce să rupă relaţiile diplomatice cu Olanda.

Eşecul de acum era prefigurat de multă vreme şi cauzele lui ar trebui puse pe seama înapoierii economice generale, pe seama eşecului de 20 de ani de a micşora decalajele sociale şi pe a incapacităţii administraţiilor româneşti de a privi în faţă o problemă cu adânci rădăcini istorice.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu