Iran: munca abia acum începe

Există două veşti, una bună şi una rea. Vestea bună este că s-a ajuns la un acord în dosarul nuclear iranian la Viena. Vestea rea este că această înţelegere trebuie acum să fie pusă în practică. Uşor de zis, greu de făcut. Trebuie depuse eforturi mari, astfel încât şi adversarii soluţionării diplomatice a diferendului iranian să fie mulţumiţi. Din păcate, aceştia sunt nu doar numeroşi, ci şi omniprezenţi.

Încă cum s-a ajuns la această înţelegere între marile puteri? Fostul ministru de externe francez Bernard Kouchner a spus cu ceva vreme în urmă: or va veni bomba iraniană, ori va urma bombardarea Iranului. Ambele variante sunt fără îndoială teribile, cu consecinţe imposibil de prevăzut. Negocierile de la Viena au arătat că există şi un al treilea drum pe care se poate merge pentru a stinge conflictul nuclear cu Iranul. Răbdarea şi speranţa în victoria raţiunii, precum şi o sinceră căutare a căii diplomatice pot rezolva aproape orice. Din fericire s-a mers pe un drum corect.

Opţiunea militară rareori rezolvă ceva

Sancţiunile au avut efect, însă nu au reuşit să soluţioneze diferendul. În pofida măsurilor punitive împotriva Iranului, radicalii din Iran au instalat şi mai multe centrifuge, au îmbogăţit uraniu şi au continuat cu şi mai multă vervă aventura lor nucleară. Prin urmare, doar două opţiuni putea intra în discuţie: o soluţie de tip win/win pentru ambele tabere implicate în dispută sau o eventuală acţiune militară.

Experienţele din Afganistan şi Irak au determinat întreaga comunitate internaţională să se uite cu multă rezervă la o atare variantă. În aceste două războaie a devenit mai mult decât limpede că opţiunea militară nu face decât să amplifice problemele şi să genereze altele noi. Regiunea respectivă nu a devenit deloc mai sigură după invazia în Irak condusă de Statele Unite şi aliaţii lor. Şi nici lumea în ansamblu. Dimpotrivă. Tocmai de aceea era foarte important ca diplomaţia să aibă câştig de cauză în diferendul nuclear iranian.

La Viena discuţiile s-au axat pe mult mai multe lucruri decât programul nuclear iranian şi teama că Teheranul ar putea folosi energia atomică în scopuri militare. Lista întrebărilor fără răspuns a crescut de la an la an, de la negociere la negociere, în paralel cu creşterea substanţială a instabilităţii în întreaga regiune. Într-un final, negocierile au avut o componentă mai degrabă politică decât tehnică, motiv pentru care la ele au participat miniştrii de externe.

Discuţiile au fost dificile şi au vizat sancţiunile împotriva Iranului, cu precădere ridicarea embargoului vizând importul de armament, programul de rachete balistice, rolul Iranului în conflictele regionale, războiul din Siria, Irak şi Bahrain şi nu în ultimul rând susţinerea acordată de Teheran grupărilor radical-islamice din Orientul Apropiat. Pentru oamenii obişnuiţi din Iran prioritatea era ridicarea sancţiunilor care au paralizat economia şi care au afectat grav viaţa şi sănătatea, chiar dacă sunt sancţiuni de tip "smart and targeted" (inteligente şi cu scop precis).

Ziua acordului a fos o zi bună nu doar pentru oamenii din Iran, ci şi pentru toţi cei care cred în soluţionarea paşnică a conflictelor. Pe de altă parte, aceasta nu este decât o parte a medaliei, pentru că în viitorul imediat apropiat urmează un nou hop - republicanii din Congresul american, precum şi reprezentanţii lobby-ului israelian din SUA trebuie să fie la rândul lor convinşi de utilitatea acordului. La fel şi radicalii din Iran şi Arabia-Saudită. Or, acest lucru nu este doar dificil, ci aproape imposibil.

Congresul american are 60 de zile să verifice conţinutul înţelegerii, ceea ce oferă timp adversarilor să torpileze acordul. Premierul israelian, care a avut o reacţie foarte rapidă, deja a catalogat acordul drept o "greşeală istorică". Nu este singurul care crede acest lucru. Însă la Viena s-a scris istorie. Acum este important să se facă toate eforturile pentru ca această reuşită istorică să nu devină ea însăşi foarte repede istorie.