Acordul nuclear cu Iranul, în stare vegetativă

Sigur că UE are opțiuni prin care să se opună americanilor. Există și un exemplu: Cuba. În urmă cu 22 de ani, SUA au dorit să îngenuncheze de tot statul insular cu noi sancțiuni, europenii dimpotrivă doreau să facă afaceri cu Cuba. La Bruxelles s-a luat decizia drastică de a le interzice firmelor europene să respecte sancțiunile impuse de americani. Deosebirea față de ziua de azi: pe atunci la Casa Albă se afla Bill Clinton, un președinte care aprecia partenerii europeni și pe ale cărui reacții te puteai baza. Astăzi...mă rog.

UE ar putea să protejeze firmele europene de sancțiunile americane, acoperind eventualele pagube provocate de deciziile punitive ale Washingtonului. Investițiile publice sau ajutoarele publice la investițiile private ar fi o altă posibilitate. Uniunea Europeană dispune deci de toate mecanismele pentru a intra într-o confruntare cu Trump. Doar așa ar putea fi convinse concernele europene să facă în continuare afaceri cu o țară luată într-o așa măsură în vizor de America. 

Firmele europene nu pot fi obligate să facă afaceri cu Iranul

Se pune deci întrebarea dacă liderii țărilor europene sunt dispuși să intre în ringul de box cu administrația Trump în cazul Iranului. Orice lovitură dată de UE americanilor ar putea genera escaladarea tensiunilor, cu posibile pagube economice de amploare. Atât de departe nu vor dori să meargă politicieni prudenți, de genul Angelei Merkel. Nici la reuniunea de marți seară privind acordul cu Iranul nu a existat de altfel vreun indiciu că europenii ar fi dispuși să meargă atât de departe.

Acum, șefii marilor firme multinaționale, ca Siemens, au de luat o decizie: să lase baltă afacerile cu Iranul sau să continue să investească în această țară, riscând mânia americanilor. Probabil că cei mai mulți dintre liderii din lumea afacerilor se vor decide pentru prima variantă, având în vedere că afacerile cu SUA sunt mult mai importante pentru concernele europene. Pentru Siemens, de exemplu, SUA sunt cea mai mare piață de desfacere. UE are o dilemă: are nevoie de investitori privați care să plaseze bani în Iran, investiții de care Teheranul ar avea urgentă nevoie; pe de altă parte, concernele europene nu pot fi obligate să facă afaceri cu Iranul.

Ar mai rămâne ceilalți semnatari ai acordului, care să încerce să umple aceste goluri investiționale. Dar și aceștia au problemele lor. Rusia, de exemplu, care vrea respectarea strictă a acordului nuclear, este de fapt din punct de vedere economic o concurentă directă a Iranului. Ambele țări câștigă cei mai mulți bani prin exportarea de combustibili fosili. Iar China are probabil și altceva mai bun de făcut decât să intre pe un curs conflictual cu americanii și pe această temă. Chinezii tocmai se străduiesc să evite un război comercial cu administrația Trump. Acordul cu Iranul are deci doar o prioritate secundară pentru Beijing.

Acordul depinde de bunăvoința Iranului

Ce le rămâne deci de făcut europenilor? Tentative timide de a convinge câteva concerne să își continue operațiunile din Iran, de a investi bani publici și de a încerca să-i convingă și pe ceilalți parteneri din acord să facă la fel - toate acestea nu vor salva cu adevărat acordul. Ar fi probabil un succes și menținerea lui într-un fel de stare vegetativă, până când alegătorii americani se vor prezenta din nou la urne. Dar Iranul nu va mai beneficia de stimulentele economice la care spera. Ceea ce înseamnă că acordul depinde exclusiv de bunăvoința regimului de la Teheran, care să reziste tentației de a-și reactiva programul nuclear.