Cancelară puternică - cancelară slabă

Sigur că orice cancelar federal este mai întâi de toate responsabil pentru "binele poporului german". În jurământul de învestire, cancelarii se angajează să facă mult bine pentru popor și să-l ferească de neajunsuri. Importanța istorică a fiecărui cancelar în parte este determinată de măsura în care reușește îndeplinirea acestor deziderate. Chiar dacă, în perioada guvernării, contemporanii ar putea să aibă cu totul altă părere decât istoricii mai târziu.

Partidul este factorul decisiv pentru accederea la funcția de cancelar și rămânerea în această funcție. Doar cine are în spate un partid puternic poate să-și facă speranțe legate de ocuparea acestui post. Iar odată ajuns cancelar, trebuie să vegheze pentru ca partidul să nu își piardă puterea și fundamentul.

Noi partide în tabăra proprie

Schimbările în preferințele electoratului sunt element marcant al democrației și sunt un lucru bun. Doar alternanța regulată la putere menține democrația vie. Nu este prea frumos însă pentru guvernanți atunci când mișcări politice paralele se formează pe lângă propriul partid. Acesta este un semn că liderii nu au înțeles în ce direcție să își desfășoare activitatea de guvernare.

Un număr tot mai mare de partide mici și foarte mici nu contribuie la stabilizarea scenei politice germane - a se vedea cazul Republicii Weimar. Prin urmare, capacitatea celor două mari partide tradiționale - CDU/CSU și SPD - de a se menține în fruntea politicii reprezintă de fapt un aport la realizarea "binelui poporului german". În acest context se creează noi criterii de evaluare a performanțelor unui cancelar.

Cei puternici: Adenauer, Brandt și Kohl

Konrad Adenauer, primul cancelar al Republicii Federale, a ridicat foarte sus ștacheta acestei funcții, după cum a făcut-o în mai multe aspecte ale vieții sale. La preluarea postului în 1949, Uniunea Creștin-Democrată era concepută deja ca un partid popular, fără a-și fi câștigat însă meritele pentru a se considera ca atare. Aceasta i-a reușit însă surprinzător de repede și de clar cancelarului Adenauer. Deja la alegerile generale cu numărul trei, el a catapultat CDU la 50% din voturi, un nivel fără precedent.

De partea cealaltă, omul puternic al SPD este Willy Brandt. În calitate de candidat la șefia guvernului din 1961 și de cancelar federal, din 1969, el i-a condus pe social-democrați afară din ghetoul reprezentat de limita maximă atinsă de 30% din voturi. În ciuda tuturor sondajelor și prognozelor, SPD a devenit în premieră la alegerile încinse din 1972 cel mai puternic partid german.

Al treilea cancelar puternic a fost Helmut Kohl. Lui i-a reușit crearea după căderea RDG a unei "Alianțe pentru Germania", alături de nou-apărutele partide civice, desigur sub conducerea CDU. Care apoi a câștigat singurele alegeri libere din istoria RDG. Această alianță a devenit apoi CDU-ul din Germania reunificată, ceea ce a asigurat majoritatea conservatorilor în noua Republică Federală.

Cei slabi: Schmidt, Schröder - și Merkel?

Și grupul cancelarilor slabi are, după contextul de azi, tot trei membri. Începem cu Helmut Schmidt, care a fost onorat mai târziu pentru realizările sale. El nu a reacționat însă strălucit la apariția mișcării ecologiste în anii 70. Ceea ce de fapt aparținea de SPD, s-a desprins sub ochii ignoranți ai lui Schmidt și s-a transformat într-o forță politică proprie. De atunci, SPD poate doar să mai viseze la obținerea unei majorități absolute.

Sub Gerhard Schröder s-a petrecut a doua scăpare a SPD. Reformele economice promulgate de el sub numele "Agenda 2010" au transformat Germania în motorul Europei. Dar programul a dus la ruperea unei noi părți din grupul social-democrat, reprezentanți ai vechiului partid de stat din fosta RDG care au reușit să creeze cu Die Linke o nouă formațiune alimentată tot de rezervorul electoral al SPD.

Am ajuns la Angela Merkel și la ascensiunea AfD. Sigur că nu toți votanții actuali ai AfD au fost anterior susținători ai CDU. Dar este vorba totuși de terenul de la dreapta Uniunii care este acum prelucrat cu succes de AfD. Un teren care a aparținut zeci de ani conservatorilor. Pe lângă criza refugiaților, principalul motiv pentru ascensiunea AfD, există și alte explicații pentru îndepărtarea conservatorilor de Uniune în era Merkel. De exemplu, politica aparent lipsită de alternativă de salvare a monedei euro; sau reforma sectorului energetic, care din punct de vedere economic nu are niciun sens. Baza electorală a CDU nu a fost însă inclusă în niciuna din aceste decizii.

Pentru o evaluare relevantă, rămâne de văzut dacă AfD va reuși să se mențină pe termen lung peste pragul electoral de 5%. Ultimele rezultate de la alegerile regionale par să indice în această direcție. Iar atunci Uniunea, sub conducerea și responsabilitatea doamnei Merkel, va avea aceleași probleme cu care SPD se confruntă deja de 30 de ani.