Cu 80 de ani în urmă au stat şi s-au uitat

Tatăl meu era o enciclopedie ambulantă, un bun cunoscător al istoriei locale. Şi era un mare povestitor. Tot ce ştiu despre locul meu de baştină şi despre originea mea ştiu de la el.

 
În repetate rânduri mi-a povestit experienţa sa personală legată de data de 10 noiembrie 1938. Fiindcă pogromul la scara întregii Germanii nu a avut loc pe 9 noiembrie în orăşelul din sud-vestul ţării în care am crescut ci în ziua următoare, după-amiază. Tatăl meu era atunci şcolar în clasa a 1-a şi copiii au primit de la învăţător sfatul să evite pe drumul de întoarcere acasă sinagoga şi casele în care locuiau evrei fiindcă acolo ar putea pândi pericole.

 
Fireşte, tatăl meu şi camarazii săi de şcoală au interpretat sfatul părintesc al învăţătorului ca pe un îndemn să cerceteze ce ar putea fi atât de periculos, ziua în amiaza mare, într-un orăşel liniştit de provincie. Nu-i de mirare la nişte băieţi de şase-şapte ani. Şi au văzut sinagoga arzând fără ca pompierii să intervină, au văzut vitrine sparte şi magazine ale comercianţilor evrei vandalizate. Au văzut de asemenea cu ochii lor cum era aruncat prin fereastră, jos pe caldarăm, întreg mobilierul din locuinţa unei familii de evrei. 

Oare ce gândeau bunicii mei? 

Ce s-a întâmplat atunci în acel orăşel, în care mai trăiesc azi aproximativ 30 de evrei, se ştie între timp foarte bine. S-au făcut cercetări şi s-au publicat documente. Dar aş vrea să-l mai întreb o dată pe tata cum au reacţionat bunicii mei la cele povestite de fiul lor mai mare. Au încercat oare să-i explice ceva ce, din perspectiva actuală, nu poate fi explicat?

Oare cum au comentat faptul că la nici 300 de metri de casa noastră, unde locuiau femei şi copii, a fost spartă uşa de intrare şi tot mobilierul a fost făcut ţăndări? Spun femei şi copii fiindcă bărbaţii evrei fuseseră deja arestaţi în zorii zilei de 10 noiembrie şi duşi cu un tren special în lagărul de concentrare de la Dachau.

Dacă e să fiu cinstit cu mine însumi, nici nu vreau, de fapt, să cunosc răspunsul la aceste întrebări. Nici nu trebuie, de fapt, să întreb, fiindcă ştiu răspunsul în linii mari. Bunicii mei nu au fost nazişti convinşi, asta ştiu sigur. Dar s-au uitat în altă parte şi au tăcut, la fel ca alte milioane de germani.

Părinţii a patru copii mici sunt rareori buni de eroi sau martiri. Ei ştiau că exista lagărul de concentrare de la Dachau şi ştiau ce se întâmplă acolo. În 1933 fuseseră internaţi în acel lagăr, săptămâni în şir, primarul şi mai mulţi consilieri locali social-democraţi. În plus, era vorba de evrei. Ce legături aveam noi, creştini catolici, cu cei oameni? Să ne asumăm riscuri pentru ei? 

Sistematica izolare şi deposedare de drepturi a evreilor nu a început nici pe departe în noiembrie 1938. Deja la câteva săptămâni de la venirea la putere a lui Hitler s-a mâzgălit pe vitrinele unor magazine deţinute de evrei "Nu cumpăraţi de la evrei". Au fost de asemenea concediaţi funcţionari evrei iar medicilor, avocaţilor şi ziariştilor evrei li s-a interzis să-şi practice meseria. La acestea s-au adăugat legi rasiste, deposedări şi multe altele.

Dar pe 9 şi 10 noiembrie 1938 s-a trecut la teroare pe faţă, sub ochii întregului popor. Şi familia mea a asistat tăcută la asta. Mă simt tulburat şi ruşinat. Chiar şi la 80 de ani de la evenimente.