Dorinţă profundă de claritate
10 iulie 2018Ce-i face pe acești 12 băieți și pe antrenorul lor atât de speciali încât milioane de oameni le urmăresc vieţile pe smartphone-uri și în fața televizoarelor?
Sentimentul de solidaritate cu părinții și membrii echipelor de salvare în lupta împotriva timpului și a ploilor? Este mai bine să îţi asumi riscul unei intervenţii de salvare sau să aștepți trecerea precipitaţiilor?
Este posibil să rezişti într-o peșteră atât de mult timp, chiar dacă ai o surse de aprovizionare cu lucrurile necesare supraviețuirii?
Foarte aproape
Desigur, sunt imagini care ne ating. Fotografiile și materialele video transmise de salvatori ne oferă senzaţia că suntem parte a evenimentului.
Care inimă să nu fie atinsă de scrisorile pe care le scriu băieții pentru părinții lor, în care își exprimă dragostea, dar și dorința primordială de libertate.
Unul dintre tinerii jucători de fotbal, care au rămas cu antrenorul lor timp de aproape două săptămâni în peștera parțial inundată, scrie că şi-ar dori ca, după ce revine la suprafaţă, să organizeze un grătar de pomină. A scris acest lucru pe o bucată de hârtie.
Inocenţa este impresionantă. Însă în această poveste este mai mult decât atât.
Relatări în timp real
La urma urmei, băieţii și fetele care se ascund în ruinele unor case bombardate sunt la fel de nevinovaţi. Refugiații sirieni care s-au înecat în Marea Mediterană pentru că părinții lor au căutat o viață mai bună nu pot face nimic în legătură cu soarta lor.
La fel de puțin ca și copiii transformaţi în soldaţi fără conştiinţă de bande ucigaşe.
Unii spun că interesul mediatic enorm faţă de ceea ce se întâmplă în Thailanda conţine o doză mare de voyeurism.
Datorită presei moderne și a reporterilor din întreaga lume, oricine poate să se simtă parte a acestei bătălii pentru supraviețuire. Transmiterea în timp real a dezastrelor servește instinctelor mai mici.
Însă nu aceasta este explicaţia. Este simplul fapt că în această luptă nu pot exista decât câștigători. Această situație nu lasă loc pentru cinism. Nu există loc pentru un "meta"-nivel, de tip "putem sau nu să îi preluăm pe toţi".
Nimeni nu susține că părinții sunt de fapt refugiaţi economici, fiind ei înşişi vinovați pentru dezastrul care i-ar putea afecta pe copiii lor în timpul evadării în Marea Mediterană.
În situaţia celor 12 băieți - o echipă de fotbal prinsă în peşteră - există doar un singur dușman: apa.
În spatele aceastei unicităţi se poate aduna întreaga lume. Această lipsă de ambiguitate nu lasă loc pentru întrebări cinice, în legătură cu cine este mai îndreptăţit la o viață bună.
Sper că aceste ore de nerăbdare, de simpatie şi de afecțiune relevă ceva care transcede evenimentul mediatic.
Și că, în urma unui final fericit, rămâne nu numai un sentiment de bine, ci şi constatarea că, în cele din urmă, este întotdeauna vorba despre omul care nu și-a ales soarta.