Merkel se refugiază în fortăreaţa Europa

Ultimele două săptămâni au însemnat mai mult decât nişte zile decisive pentru soarta unui cancelar.  Au fost o luptă amară în jurul direcţiei fundamentale a politicii europene privind migraţia. Şi au câştigat forţele care susţin izolarea. Acei politicieni care vor să-i împiedice pe oameni să mai pornească în periculoasa călătorie prin Marea Mediterană. Cu întărirea securităţii la frontiere, dar şi cu centre pentru refugiaţi în nordul Africii. În viitor, acolo vor trebui să aştepte migranţii, până când află dacă sunt doriţi în Europa sau nu. Fiindcă au dreptul la azil sau fiindcă se cere mână de lucru. Dar şi în Europa se va guverna cu mai multă fermitate. Refugiaţii vor fi duşi - cel puţin teoretic - în centre sau tabere speciale. Dosarele vor fi soluţionate repede, iar oaspeţii nedoriţi vor fi repatriaţi rapid.  

Piesă de teatru ieftină pusă în scenă în politica internă germană

Sunt planuri mari, cele recent negociate de către Angela Merkel cu partenerii ei europeni, care pun capăt generozităţii ei de până acum în domeniul migraţiei. Aceste noi planuri l-au determinat pe ministrul federal de Interne, Horst Seehofer, să se răzgândească şi să pună capăt ieftinei piese de teatru, puse în scenă în politica internă germană, în ultimele zile. S-a salvat astfel, deocamdată, de implozie dezbinatul guvern german.    

Aceasta ar fi vestea bună. Nu numai pentru Germania, ci pentru întreaga Europă. Fiindcă numai agitatorii populişti au interesul ca, în această perioadă de incertitudine generală, să arunce cea mai mare economie a Europei într-o criză guvernamentală cu final deschis. Mult prea importantă este stabilizarea puterii ţării.

Acesta e unul din motivele pentru care Merkel a reuşit să organizeze atât de repede un summit european la care s-a convenit asupra principiilor noii politici europene în domeniul migraţiei. Europa ştie să o aprecieze pe Angela Merkel în aceste timpuri. 

Nicio soluţie reală

Criza acută a trecut. Dar un răspuns real la provocări n-a fost găsit - să nu ne amăgim. Fiindcă în ce ţări nord-africane ar trebui construite centrele de debarcare? Reacţiile de până acum au fost predominant negative. Şi, dacă se doreşte măcar o minimă respectare a drepturilor omului, cu ce ţări ar urma să colaboreze europenii? Şi cine se va îngriji de refugiaţii împiedicaţi să meargă mai departe?

Cele mai recente imagini din Algeria arată ce se poate întâmpla: mii de oameni, inclusiv copii şi gravide, s-au văzut trimişi în deşert. În care, la aproape 50 de grade Celsius, au murit în chinuri, însetaţi, înfometaţi. Ţări ca Liban deja preiau mai mulţi refugiaţi ca întreaga Europă. Şi lucrul acesta face parte din adevărul privind politica europeană de izolare.

Mai multe întrebări decât răspunsuri

În prezent, şi-n Europa există mai multe întrebări decât răspunsuri. Nici aici nu se ştie în ce ţară ar trebui construit un centru de tranzit. Ce guverne vor fi dispuse, în cele din urmă, să ia povara de pe umerii Italiei şi Greciei - ţări cu cel mai mare număr de refugiaţi?  Acest acord rapid între cele două partide unionale a fost posibil numai pe fondul multor neclarităţi existente. Singura măsură ce va fi repede aplicată este consolidarea securităţii la frontiere. Se anunţă vremuri bune pentru Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre (Frontex) şi pentru firmele care construiesc garduri.

Angela Merkel (CDU) luptă de trei ani încoace pentru politica sa generoasă în domeniul migraţiei. A făcut şi unele greşeli. Deseori comunicarea ei a fost defectuoasă, s-au produs şi incidente. Însă atmosfera din propria ţară, noua constelaţie politică internă, raporturile în Europa şi, nu în ultimul rând, partenerul de coaliţie CSU au obligat-o să adopte strategii noi şi politici dure, privind refugiaţii.

Convingerea profundă a cancelarei că oamenii aflaţi la ananghie trebuie ajutaţi nu s-a schimbat. Va fi şi mai mare nevoie de ea. Căci acum nu mai e vorba doar de a construi garduri, ci şi de elaborarea cât mai rapidă a unor noi legi ale imigraţiei, de stabilirea de noi parteneriate cu Africa şi de sprijinul, mai eficient ca până acum, acordat forţelor care luptă ca oamenii să poată să rămână în ţările lor.

S-ar putea ca, pentru moment, gardurile şi posturile de grăniceri să apere guvernele europene. Însă acestea nu sunt şi o soluţie pe termen lung. 

Autor: Ines Pohl