Nu cu orice preţ!

Iniţial occidentul a cerut Iranului să pună capăt oricăror activităţi de îmbogăţire a uraniului. În plus Teheranul nu avea voie să construiască rachete cu rază lungă de acţiune. Pretenţiile occidentului nu mai sunt în discuţie de ceva vreme. La Lausanne, miza principală este amânarea cu cel puţin un an a capacităţii Iranului de a produce bomba atomică. Astfel se câştigă timp ca, în cazul unei încălcării a tratatului, să intre in vigoare sancţiuni economice sau să se apeleze la acţiuni militare pentru a ţine Iranul în continuare departe de arma nucleară. Teheranul este însă un partener de negocieri cu mai multe feţe. Una din ele este cea prezentată Rusiei, atunci când a promis să transporte uraniul îmbogăţit către Moscova. Occidentul ştie de altfel destul de bine cât de des a fost dus de nas de negociatorii iranieni.

Şi totuşi, se pare că preşedintele Obama îşi doreşte obţinerea unui tratat cu orice preţ. Dintr-o dată nu mai este innaceptabil ca Iranul să transporte material nuclear în Rusia. Statele Unite acceptă şi o valabilitate redusă a tratatului, de numai 10 ani, în timp ce francezii insistă pe varianta unor prevederi care să rămână în vigoare 15 ani. La toate acestea se adaugă şi acceptarea prelungirii termenului limită după 31 martie.

Obamă luptă pentru succese în politica externă

În ultimii doi ani ai celui de-al doilea său mandat, preşedintele Obama luptă pentru recunoaşterea unor merite externe. Nu are prea multe variante, dată fiind agenda politică destul de inflexibilă. Ne amintim că Obama nu a avut de câştigat nici de pe urma "primăverii arabe" şi nici nu s-a bucurat de succes la mâna întinsă Chinei. Misiunea de pace în Orientul Apropiat secretarului de stat Kerry a fost un dezastru iar ce-a ajuns din politica sa "punct şi de la capăt" faţă de Vladimir Putin se poate vedea zilnic în Ucraina.

O înţelegere nucleară cu Iranul este ultimul proiect extern de prestigiu asumat de administraţia Obama. Miza este mare. Deţinerea bombei atomice de către Iran ar periclita serios echilibrul nuclear mondial, din a cărui familie mai fac parte, pe lângă Pakistan şi India, şi Israelul. În contextul posibilităţii ca Iranul să deţină bomba atomică, Israelul s-ar putea simţi îndreptăţit să lanseze acţiuni militare preventive, iar duşmanul tradiţional al Iranului, Arabia Saudită ar face tot posibilul pentru a-şi construi propria bombă atomică.

Ca lider regional, Iranul s-a poziţionat deja într-un periculos pool-position, provocând deja puterea sunită din Arabia Saudită. Siria, Irakul şi Yemenul sunt acum câmpuri de luptă, pentru a căror supremaţie se bat Iranul şi Arabia Saudită.

Tratat cu perspective fascinante

Este adevărat că un tratat are potenţialul de a modifica dinamica din întreaga zonă, atât în Orientul Apropiat, cât şi în Orientul Îndepărtat, atât în bine cât şi în rău. La Casa Albă însă predomină optimismul. Impresia generală este că un Iran îmblânzit, fără arme nucleare, ar deveni direct un bun samaritean, care ar luptă sub pavăza Statelor Unite împotriva autointitulatului Stat Islamic, care l-ar obliga pe dictatorul sirian Assad să abdice, care ar opri acţiunile teroriste ale Hamas şi Hezbollah împotriva Israelului, care i-ar convinge pe şiiţi Huti din Yemen să recunoscă preşedintele şi care în general ar renunţa la orice fel de acţiune ce ar putea destabiliza regiunea.

Ar fi de dorit ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. Posibil ca un Iran reintegrat în comunitatea internaţională să îşi asume un rol constructiv în periculoasele conflicte regionale. O perspectivă fascinantă, care nu ar lăsa rece pe nimeni. Prioritar este însă acum un tratat solid, cu un regiment de inspectori duri şi cu sancţiuni precise, în cazul în care Iranul este prins că trişează.