Comentariu: Pas cu pas - dar în ce direcție?

Acum șase ani, Klaus Iohannis se pregătea să fie președintele României. Unul din laitmotivele campaniei sale electorale avea să devină ”viral”: ”pas cu pas”, repeta el cu orice ocazie, urma să treacă la introducerea reformelor atât de necesare, în spirit european, democratic, transatlantic, respectând valorile noastre comune. Ca membru al respectatei minorități a sașilor ardeleni, Iohannis a fost văzut de majoritatea românilor ca un purtător de speranță pentru o politică nouă, care urma să elibereze țara din ghearele politicienilor postcomuniști și baronilor locali corupți.

Adversarii săi principali declarați, așa-zișii socialdemocrați din PSD și acoliții lor, au încercat, din 2014 încoace, să-l blocheze și să-l denigreze, să-l calomnieze și să-l defăimeze în repetate rânduri. Iohannis i-a contrat, unde a putut, și i-a demascat pe agitatorii naționaliști-populiști și anti-europeni din PSD ca ”accident al democrației”. Un mesaj cu rezonanță atât în rândul adepților săi, cât și al partenerilor din UE. Acum însă, Klaus Iohannis a alunecat el însuși în smârcul naționalist-populist. Ocazia o cunoaștem prea bine: bâlbele din parlament față de proiectul nou de lege al UDMR vizând autonomia Ținutului Secuiesc.

Președintele a înfierat cu mânie patriotardă presupusele înțelegeri secrete dintre PSD, UDMR și premierul ungar Viktor Orban, care ar fi avut ca scop să se ”dea Ardealul ungurilor”. În campania prezidențială din 2014, același Klaus Iohannis avea o părere tranșantă în legătură cu teoria conspiraționistă a ”ruperii Ardealului”, pe care o considera ”un cretinism”. Acum, iată că a ajuns să folosească aceeași monedă politică de schimb.

Că premierul ungar se joacă sistematic cu focul în regiune face parte din arsenalul politicii sale periculoase ”pan-maghiare”. Și nu e o noutate că naționaliștii de toate culorile din România nu se dedau de la cele mai stranii replici. Dar ce l-a iritat oare pe Iohannis într-atât încât să-și piardă cumpătul și să intre în meandrele naționalismului românesc? El, pro-europeanul atât de pragmatic și sobru, trebuia să fie conștient de faptul că printr-un discurs strident anti-maghiar nu face altceva decât să deschidă robinetul pentru o revărsare a resentimentelor istorice la Budapesta și București, reizbucnite la 100 de ani de la Tratatul de la Trianon, prin care a fost consemnată împărțirea Ungariei după Primul Război Mondial și alipirea Transilvaniei de România.

Sau poate știe Iohannis ceva despe evoluții care ar putea constitui un pericol real pentru unitatea României? Și dacă știe: de ce nu spune nimic? De ce alunecă - pas cu pas - în mocirla naționalist-populistă, pe care a vrut s-o sece cândva? Am fi dorit să aflăm detalii de la președinte, dar dubla noastră solicitare pentru un interviu DW a fost tratată cu un ”nu” lapidar.

E limpede: un politician pro-european, pe deasupra laureat al Premiului Carol cel Mare ”pentru merite europene” în tradiția unor Monnet, Adenauer, Churchill sau Havel, nu are voie să-și piardă stăpânirea de sine. Dacă a fost un derapaj singular, Iohannis ar trebui să prezinte scuze numaidecât. În Europa crește numărul politicienilor populiști și naționaliști - ar fi o dezamăgire cruntă ca Iohannis să-și fi găsit o nouă patrie politică în acel cotlon. Și ar fi o catastrofă pentru stabilitatea atât de fragilă în regiune.