Comentariu: Prin referendum către adevăr

Un fenomen binecunoscut. Să poţi exprima cu voce tare o convingere reprimată multă vreme, să spui lucrurilor pe nume, să rosteşti adevărul. Toate acestea te eliberează, îţi dau o nouă energie. Este valabil atât în plan individual cât şi colectiv, în viaţa privată cât şi în politică.

În numeroasele sale tirade electorale împotriva Uniunii Europene, preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a anunţat că ia în calcul organizarea unui referendum privind continuarea sau nu a negocierilor de aderare la UE. Desigur, plebiscitul ar urma să fie organizat după referendumul constituţional din 26 aprilie prin care liderul de la Ankara urmăreşte să-şi extindă prerogativele. Ameninţarea subtil formulată este mai mult decât evidentă: poporul turc este cel care ar putea stabili soarta negocierilor de aderare la UE.

Veşnica poveste de peste 50 de ani încoace

Astfel, perspectiva privind un viitor european al Turciei ar fi anulată. Posibilitatea unei ţări cu 78 de milioane de locuitori, un PIB de 735 de miliarde de dolari americani şi o însemnătate geostrategică deosebită de a se alătura Uniunii Europene ar dispărea. Proiectul turco-european are o vechime de peste 5 decenii. În 1959 Turcia şi-a exprimat, pentru prima oară, dorinţa de a se alătura comunităţii europene. Perspectiva Turciei s-a conturat ulterior, în 1963, prin iniţierea, la Ankara, a acordului de asociere la Comunitatea Economică Europeană. Iar de 12 ani se negociază formal aderarea - uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin elan.

Însă, pentru ambele părţi, aceste negocieri n-au fost niciodată o reală plăcere. Ankara a negociat, din capul locului, cu rezerve. S-a temut de reformele pe care le presupune, inevitabil, aderarea la Uniunea Europeană.

La rândul lor, europenii au manifestat de la reticenţă la refuzul deschis al acestei ţări deficitare sub aspect democratic, în care principiile statului de drept reprezintă o noţiune flexibilă, o ţară puternic marcată de islam. Ani de zile cele două părţi s-au tratat reciproc mai degrabă cu scepticism în loc să negocieze cu adevărat, s-au considerat mai degrabă adversari, decât parteneri.  

Europenii, mai ales cei din UE, n-au fost niciodată în majoritate pentru aderarea Turciei. Aproape toţi invocă mai ales diferenţele de natură culturală şi religioasă şi cred că, pur şi simplu, Turcia nu aparţine Europei. Un sentiment devenit pesemne certitudine în UE în urma reacţiilor dure ale conducerii de la Ankara faţă de tentativa de puci din vara anului trecut. 

Această aversiune nu este, însă, unilaterală. Între timp, perspectiva aderării la UE nu mai beneficiază de susţinerea majorităţii nici în Turcia. Acum 12 ani situaţia era diferită. Majoritatea populaţiei turce vedea în Europa o binecuvântare, dar cel târziu de la protestele din parcul Gezi, de acum 4 ani, preşedintele Erdogan a abordat un curs anti-european pe care îl urmează cu loialitate.

UE nu jeleşte în urma anunţului lui Erdogan

Ca atare, nu-i de mirare că intenţia preşedintelui Erdogan n-a generat un val de tristeţe sau indignare în UE. Fiindcă, în spatele acestui anunţ, ambalat ca ameninţare, se ascunde o convingere valabilă în ambele tabere: proiectul privind integrarea Turciei în UE a avut, de la bun început, puţini sorţi de izbândă. Sprijinul cetăţenilor, absolut necesar într-un asemenea demers, lipseşte atât în Uniune cât şi în Turcia.

Prin urmare, logic şi onest, aceasta ar fi formularea potrivită pe care ar trebui s-o rostim cu voce tare. Să privim adevărul în faţă ne face bine şi ne eliberează. Iar acest pas ne-ar conferi o nouă energie care ar da un impuls ambelor părţi: Turciei şi rolului său în regiune, relaţiei cu UE, dar şi Bruxelles-ului, relaţiei sale cu un important jucător geostrategic, economic şi militar. Pe de altă parte, Uniunea şi-ar putea canaliza eforturile privind extinderea acolo unde este necesar sub aspect social şi politic. Şi unde forţa unui proces de aderare ar putea stimula reformele, le-ar putea da aripi: în, din nou, agitata regiune a Balcanilor de Vest.

Autor: Zoran Arbutina / CS