Comentariu: Slăbeşte poziţia lui Putin în Libia?

Se poate pleca de la premisa că Rusia este nemulţumită de invitaţia lansată de cancelara Angela Merkel şefului departamentului de stat american, Mike Pompeo, de a participa la conferinţa internaţională pentru Libia de la Berlin. E foarte posibil ca Pompeo să-l pună puţin în umbră pe preşedintele Putin. Dar, în contextul schimbării de guvern de la Moscova şi a preconizatei reforme constituţionale, liderul de la Kremlin se concentrează clar asupra politicii interne. Chiar şi o vizită planificată în Israel, care ar fi trebuit să dureze trei zile a fost scurtată la o zi, deşi Putin nu oboseşte să tot repete cât de importantă e relaţia sa cu premierul israelian Benjamin Netanyahu.

De ce l-a bruscat Haftar pe preşedintele Putin

Când Putin şi Merkel au anunţat iminenta conferinţă pentru Libia, Kremlinul pleca de la premisa că discuţiile moderate de Rusia şi Turcia, desfăşurate pe 14 ianuarie la Moscova, vor fi floare la ureche. Şi mai important, acestea nu-l vor deturna pe Putin de la agenda sa internă. Dar generalul Khalifa Haftar, comandantul aşa-numitei armate naţionale libiene, care se bucură de sprijinul Rusiei, a văzut lucrurile altfel. El s-a retras de la discuţii fără a semna armistiţiul de durată propus. Mai mult decât atât, şi-a umilit gazdele în public. Aceasta a făcut ca Putin şi ministrul său de Externe, Lavrov, să pară neputincioşi şi lipsiţi de idei. Mai ales în comparaţie cu Turcia şi cu aliatul ei libian, Fayez al-Sarraj. Guvernul libian al unităţii naţionale, condus de acesta la Tripoli, recunoscut de ONU, a semnat acordul de armistiţiu. Moscova a fost cu atât mai umilită cu cât, aparent, îl sprijină pe Haftar cu câteva sute de mercenari, membri ai aşa-numitei "Grupe Wagner". Această firmă privată rusească de securitate îi instruieşte, se pare, pe oamenii generalului libian şi luptă cot la cot cu ei. 

Reprezentanţi ai lui Haftar au explicat mai târziu că şeful lor nu a semnat acordul fiindcă guvernul al-Sarraj nu a putut să-i prezinte un calendar al dezarmării unor structuri paramiliare pe care le controlează. Aceasta sună a pretext. Fapt e că generalul nu este sprijnit doar de Rusia, ci, în egală măsură, de Egipt, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. O sursă demnă de încredere de la Moscova relatează că probabil Egiptul l-a determinat pe Haftar să nu semneze documentul şi să continue campania militară împotriva guvernului de la Tripoli.

Rusia vrea o bază militară în Libia - şi petrol

De ce investeşte Kremlinul atât de mult timp, energie şi influenţă politică în războiul civil din Libia?

În primul rând, "pacificarea" Libiei este pentru Putin un soi de reparaţie pentru faptul că, în 2011, preşedintele de atunci al Rusiei, Dimitri Medvedev, nu a intervenit pentru a împiedica atacul occidental asupra Libiei lui Gaddafi. Acesta s-a soldat cu alungarea de la putere şi cu uciderea şefului statului libian. Imediat ţara s-a cufundat într-un război civil sângeros. Guvernul de la Moscova este încredinţat că prestigiul Rusiei în lume va spori considerabil în urma unui angajament în Libia, după ce ţara a salvat deja regimul Assad în Siria.

În al doilea rând, Putin speră că implicarea Rusiei ar putea aduce roade sub forma unei baze aeriene şi marine (sau chiar mai multe) pe coasta libiană. Făcând abstracţie de faptul că o asemnea evoluţie ar fi un ghimpe în ochii americanilor (ceea ce pe ruşi îi bucură întotdeauna), ea ar garanta multor oameni importanţi de la Moscova, ani în şir, comenzi bănoase. 

În sfârşit, în al treilea rând, firme de petrol şi gaz ruseşti de stat, precum şi unele companii private, controlate strict de Kremlin, au făcut afaceri în Libia deja pe vremea lui Gaddafi. Acestea speră să revină în ţara arabă de îndată ce se încheie războiul civil.

Apropierea Moscovei de toate taberele

Pe acest fundal Moscova a şi început să se apropie de guvernul al-Sarraj. Putin vrea raporturi bune cu ambele tabere, în cazul în care nu va exista un învingător clar. Se poate presupune că aceste noi contacte îl indispun suplimentar pe generalul Haftar. El primeşte sprijin financiar în principal din partea Arabiei Saudite şi a Emiratelor Arabe Unite, care, în contrapartidă, s-au decis să se sustragă influenţei ruseşti. 

Aşa stând lucrurile, n-ar fi o idee rea ca Putin să nu se posteze, la Berlin, în lumina reflectoarelor, preferând să plaseze pe mai mulţi umeri responsabilitatea soluţionării unei crize care durează deja de nouă ani - chiar dacă aceasta înseamnă a sta la aceeaşi masă cu SUA.