UE, Balcanii de Vest şi un mesaj greşit.

Frica este catalizatorul multor lucruri şi, dacă ştii s-o prezinţi în lumina potrivită, aproape totul capătă titlu executoriu, indiferent dacă este vorba despre abolirea de facto a dreptului la azil prin introducerea unei cote maxime de refugiaţi stabilite arbitrar, sau despre o nouă rundă de extindere a UE, care să cuprindă cele șase țări din Balcanii de Vest. Pentru că, de îndată ce frica domină discuţia, argumentele nu mai joacă niciun rol.

Or, tot cu frica are legătură şi dorinţa de cooptare a Muntenegrului, Serbiei, Kosovo, Albaniei, Macedoniei şi a Bosniei-Herțegovina în Uniunea Europeană. Pe de o parte, există avertismente privind influența economică și politică a rușilor, chinezilor și saudiților în "anticamera" europeană. Pe de altă parte, există pericole care au domiciliul în aceste societăți și care radiază asupra restului Europei: naționalismul și populismul sunt larg răspândite, iar corupția şi crima organizată sunt omniprezente.

Extinderea, răul mai mic

Și, pentru că situaţia este atât de periculoasă pentru Uniune, concluzia lui Johannes Hahn, comisarul UE pentru extindere, pare să nu aibă alternativă: "Avem posibilitatea de a exporta stabilitate sau de a importa instabilitate".

Hahn și toți ceilalți susținători ai intrării țărilor din Balcanii de Vest în UE nu spun că această mișcare va aduce ceva pozitiv Uniunii, nici că o va îmbogăți în vreun fel sau că ar putea s-o ducă mai departe. Nu, expansiunea dorită este motivată strict negativ, fiind considerată răul mai mic. Un fel de atenuare a pericolelor, o limitare a pagubelor.

Dar, pentru că este clar pentru toți că niciuna dintre cele șase țări nu îndeplinește în prezent condițiile de aderare la UE, se folosește o formulare familiară și confortabilă, precum "procesul de aderare trebuie să fie un stimulent pentru reformele politice și economice". Cu alte cuvinte, negocierile de aderare pot progresa doar dacă există progrese în țările respective.

Cu toate acestea, experiența dobândită până acum cu extinderea UE către estul continentului arată că aceasta a fost doar o dorință pioasă. Croația, România, Bulgaria sau Ungaria - niciuna dintre aceste țări nu erau pregătite să intre în UE la momentul admiterii lor și nici nu au făcut progrese substanțiale în calitate de membri ai Uniunii.

În cursul negocierilor de aderare au adoptat unele legi care le-au fost solicitate și au înființat agenții anticorupție. Cu toate acestea, nu s-a asimilat nimic. Nepotismul este considerat în continuare parte a tradiției, corupția este omniprezentă, iar structurile democratice sunt neterminate, fiind mai degrabă precare decât funcţionale.

Situaţia nu va fi cu nimic diferită în cazul celor șase țări din Balcanii de Vest. Anunțul actual al aderării la UE în viitorul nu prea îndepărtat face ca elitele conducătoare să se simtă confirmate pe scena internațională, respectiv întărite în plan intern. Puterea lor este acum şi mai stabilă şi nu există posibilitatea de o ceda prea curând.

Butaforie, nu convingeri

Cel mai bun exemplu este președintele sârb Aleksandar Vucic. Știe cum să joace perfect cărțile rusești şi chinezești. În același timp, el se prezintă drept modern, pragmatic şi cu orientare europeană. Din acest motiv, Vucic este curtat atât la Bruxelles, cât și la Berlin, fiind considerat ultimul factor stabilizator în Balcani. Stilul său autocratic de guvernare, bruscarea opoziţiei şi a presei ostile, fiind ignorate şi tolerate. În ceea ce priveşte Serbia, se vorbeşte şi despre un posibil termen de aderare la UE - 2025. Vucic este, deci, mai puternic decât niciodată. Și este încă tânăr, existând, deci, o mare probabilitate ca el să fie cel care semnează documentul de aderare.

Fără excepție, toate țările din Balcanii de Vest doresc să intre în UE. Mai presus de toate, elitele de guvernământ speră să aibă parte de sprijin financiar care să-i ajute să ascundă propriile incapacităţi. Ei vor adapta la nevoie legislația națională la cerințele UE şi vor purcede la una sau mai multe acţiuni de înfrumuseţare a fațadei societăţilor lor. Însă structurile de putere nu le vor schimba, pentru că atunci ar trebui să facă pasul înapoi, iar acest lucru nu se va întâmpla.

Pentru UE, aceste lucruri înseamnă chiar și mai multe probleme, structuri și mai complicate, disensiuni și, contrar intențiilor declarate, chiar și mai multă instabilitate, de data asta din interior.

Acesta este motivul pentru care Bruxellesul ar face bine să nu ofere Balcanilor de Vest statutul de apartenenţă deplină la UE, ci să urmărească mai întâi înfăptuirea unei zone comerciale comune sau un parteneriat privilegiat. Trebuie găsită o formă de cooperare care să protejeze țările slabe din punct de vedere economic, pe de o parte, și să promoveze dezvoltarea unei societăți civile democratice, pe de altă parte. Însă din afara UE.

Și, dacă, într-o bună zi, aceste țări vor reuşi, din proprie convingere, să creeze structuri democratice stabile, bazate pe principiile statului de drept, atunci se poate vorbi și de statutul de membru deplin al UE. Apoi, despre un parteneriat de la egal la egal. Acesta ar fi un adevărat câştig pentru toată lumea.

Zoran Arbutina