Un deceniu de la criza financiară - chiar am învățat ceva?

Îmi amintesc de 15 septembrie 2008 de parcă a fost ieri. Era luni. În week-endul anterior, ministrul de finanţe de atunci Henry Paulson, şeful Rezervei Federale Ben Bernanke şi alţi lideri de pe Wall Street încercaseră din răsputeri şi în zadar să găsească un cumpărător pentru Banca Lehman Brothers, aproape falimentară. Lehman îşi declara incapacitatea de plată. Lăsa în urmă datorii de 600 de miliarde de dolari. 25.000 de angajați îşi pierdeau locul de muncă şi milioane de oameni rămâneau pe drumuri, după colosala cădere a burselor.

Era ca şi cum un scurtcircuit provoca o pană generală de curent, economia îşi pierdea motorul. Urma cea mai aprigă criză de după război. Producţia de pe mapamond scădea cu două procente, iar comerțul mondial anunța pierderi de 10 la sută. Doar mulțumită intervenției statului în sistemul bancar, a socializării pierderilor private şi a tipăririi suplimentare de bani s-au putut evita efecte mult mai grave.

Brutala distrugere a unei teorii economice

Data de 15 septembrie 2008 mi-a mai rămas în memorie şi pentru că atunci se distrugea brutal o teorie economică de care nu mă îndoisem nicicând. Pe când studiam la Universitatea de la Berna, am avut privilegiul de a fi studentul celor mai faimoşi teoreticieni finanțişti ai vremii: Jürg Niehans, Karl Brunner şi Ernst Baltenperger. Ei mă convinseseră de principiile fundamentale ale monetarismului. Pe baza acestora, creşterea mai rapidă a cantității de bani față de cea a mărfurilor (în condițiile păstrării vitezei circulației monetare) ar atrage creşterea prețurilor, întrucât mărfurile ar deveni mai puține şi mai scumpe.

Dar, deşi toate băncile au acoperit piețele cu bani şi şocul se resimte şi astăzi, nu a existat şi nu există inflație, în ciuda unei cantități monetare care a depăşit cantitatea de mărfuri. Este evident că una din legile de bază ale macroeconomiei a fost sacrificată în plină criză financiară. O cantitate de bani superioară cantității monetare aflate în circulație este cel mult o condiție necesară, dar nu şi sine qua non pentru inflație.

Pe de altă parte, cresc prețurile la acțiuni sau imobile, implicit şi chiriile, ceea ce afectează segmentul de populație cu posibilități financiare reduse. Ceea ce atrage discuții aprinse despre posibilitățile de măsurare a inflației. Sunt abordările raționale, referitoare la folosirea pe durată mai lungă a produselor mai scumpe, etaloanele indicate? Sau trebuie mai degrabă analizat sâmburele inflației, prin care se filtrează oscilația prețurilor la produsele de sezon şi la materiile prime? Sau contează mai mult prețurile pe averi, precum cursul acțiunilor şi valoarea imobilelor? Şi aici, criza financiară a lansat noi întrebări care îşi aşteaptă răspunsurile.

Şi piețele de capital pot eşua

Ca şi cum nu ar fi ajuns distrugerea monetarismului, la 15 septembrie 2008 mai îngropam o altă teorie economică. În anii anteriori crizei, economiştii americani laureați ai Nobelului mă convinseseră că pe piețele financiare eficiența este regula iar eşecul pieței, excepția. Deregularizarea piețelor de capital la începutul secolului se baza pe "ipoteza eficienței piețelor", în care bursele oglindesc corect şi rațional informațiile disponibile. Noile informații atrag modificări imediate.

Criza piețelor de capital a demascat lipsa de pragmatism a "ipotezei eficienței pieței". Aşteptările diverşilor actori au dictat ritmul piețelor de capital. Urmarea a fost apariția unor atitudini eroice şi a profețiilor: dacă actorii de pe piață aşteaptă majorarea prețului, atunci apar speculanții care pariază pe creşterea prețului. Ceea ce evident că atrage o creştere a prețului. Aşa încât aşteptările inițiale devin reale. Dacă toți actorii mizează pe modelul fals, atunci acesta devine într-o primă fază "adevărat". În realitate însă, visul se termină abrupt când unii investitori îşi fac bilanțul, alții îşi pierd încrederea în noi majorări de prețuri şi achizițiile sub semnul panicii atrag criza.

Situația de azi nu e mai stabilă

Criza piețelor de capital a dovedit din nou cât de mult au afectat economia egoismul managerilor de bancă, al agențiilor de rating şi al institutelor financiare, ca şi propriile interese. Contează doar cursurile acțiunilor, pe care le-au calculat cu o nanosecundă înaintea celorlalți. Scăpați de toate datele fundamentale macroeconomice, speculanții joacă nestingheriți pe piețele comerciale, a muncii şi de capital. În loc să contribuie la buna funcționare a tranzacțiilor, piețele de capital devine focare de incendiu sau puncte fierbinți pentru crizele economice mondiale.

Nu doar William White, fostul economist şef al Bank for International Settlements (BIS) este convins că politica economică şi economiştii au înțeles puțin până la aproape deloc din falimentul Lehman. Ceea ce implică amenințarea unei crize şi mai puternice decât cea din 2008. Sunt multe indicii care atestă că economia nu este nici mai stabilă şi nici mai ferită de criză. Neschimbate rămân deficitele uriaşe dintre teorie şi practică, atunci când ne referim la capacitatea distructivă a piețelor de capital. Economiştii apelează încâ la teorii învechite pentru a explica noua realitate. Iar propria dinamică, propriul interes şi falsele convingeri continuă să amenințe efectiva colaborare dintre piețele de capital şi economia reală. Revoluția economică nu a ajuns nici la economie şi nici la economişti.

Thomas Straubhaar este economist elvețian şi cercetător în domeniul migrației. El este profesor pentru relații economice la Universitatea din Hamburg. Între 1999 şi 2014 a fost directorul Arhivelor pentru Economie Mondială din Hamburg şi al Institutului pentru Economie Mondială din Hamburg.