Încercând să înțelegem nebunia

Anchetatorul german Horst Herold, care a reușit să-i prindă pe teroriștii din gruparea Fracțiunea Armata Roșie (RAF), spunea odată despre munca sa: "Trebuie să încerci să intri în capul celor pe care îi urmărești." Lupta împotriva RAF ar fi fost "ca o problemă de aritmetică", a mai afirmat cel care a deținut mult timp poziția de șef al Oficiului federal de criminalistică. O problemă de aritmetică - ceva cu totul lipsit de emoții.

Nu degeaba abilitatea lui Herold este considerată și azi una la care puțini pot aspira. A reușit ca nimeni altul să pătrundă în capul teroriștilor. Această capacitate poate fi extinsă la toate genurile de răufăcători: indiferent dacă e vorba de teroriști, de autori de acte de amoc, de piloți bolnavi psihic - ca să-i înțelegem, trebuie să încercăm să gândim ca ei.

Zborul Germanwings 4U9525

Până și azi, la un an de la prăbușirea zborului Germanwings cu numărul 4U9525, familiile victimelor se întreabă de ce a fost nevoie ca persoanele dragi lor să moară în avionul Airbus A320 în Alpii francezi. Cu toții știu că pasagerii și membrii echipajului din acel avion au fost victimele unui copilot cu probleme psihice, Andreas Lubitz. Dar ce l-a făcut pe Lubitz să modifice altitudinea de zbor de la 11.500 de metri la 30 de metri, simultan cu sporirea vitezei de zbor? Ce l-a determinat să ia cu el în moarte 149 de oameni din 21 de țări?

După catastrofă, au fost făcute publice multe poze cu copilotul Andreas Lubitz. Imagini cu un alergător de maraton bine antrenat, cu un om pasionat de sport nautic. Am citit că bărbatul de 27 de ani și-a întrerupt pregătirea de pilot din cauza depresiei, că a primit tratament psihiatric, că nu și-a luat medicamentele. Am aflat că doctorii i-au acordat concediu medical. Cu toate acestea, compania sa aeriană l-a considerat 100% pregătit de zbor.

Știm toate aceste lucruri astăzi. Avocatul victimelor Elmar Giemulla a vorbit despre o înlănțuire de erori, l-a numit pe Lubitz drept bombă cu ceas ambulantă, pentru a cărui periculozitate ar fi existat destui indicatori prealabili. Dar tot nu știm motivele adevărate ale actului nebunesc comis de copilot. Poate că terapeuții săi știu mai multe, poate că șeful Lufthansa Carsten Spohr, care a fost extrem de prudent în declarații după catastrofă, cunoaște toată povestea. Și și-ar fi asumat responsabilitatea tragediei - în acest caz. Dar ce vom face la următorul caz?

Pe o margine subțire

Este o demarcație fină între boală psihică și nebunie; între idealiști și fanatici sau chiar criminali și atentatori sinucigași. Cine și-a vizitat vreodată un apropiat într-un spital de boli psihice cu acces restricționat, știe acest lucru și nu-l va uita niciodată. Știm prea puține despre aceste mecanisme, despre mințile și sufletele bolnave ale infractorilor, criminalilor, fanaticilor. Să fie un lucru bun că azi numeroase clinici psihiatrice se plâng că sunt obligate să reducă cheltuielile iar bolnavii găsesc cu greu un loc în astfel de spitale? În niciun caz.

Despre nebunie știm prea puțin. Și cât timp vom rămâne în această stare, vom continua să fim loviți de sentimentul de neajutorare, atunci când astfel de fapte se întâmplă. Sau vom continua să asistăm la incapacitatea de reacție a celor responsabili. Nu avem voie să permitem ca aceste sentimente să câștige.