Copii-victime. Copii-făptaşi

Insuportabilă pare ticăloşia unei mame care-şi omoară în bătaie băieţelul de numai nouă ani. A asasinului unei fetiţe de 14 ani violate înainte de a fi omorâtă de ucigaşul ei, un foarte tânăr irakian imigrat, care a mai violat repetat şi o fetiţă de numai 11 ani, fiind condamnat pe 10 iulie la închisoare pe viaţă pentru crimă de o curte germană, după ce familia lui l-a apărat şi l-a ascuns o vreme în Irak.

De unde asemenea atrocităţi? De unde hidoşenia unor oameni incapabili să înţeleagă natura bestială a unor faptel? De unde ferocitatea cu care un tânăr dispreţuieşte drepturile femeilor? De unde  primitivismul asasin al unei mame evident descreierate, care-şi maltratează copiii până îi ucide? Şi, pentru că şi victimele pot deveni făptaşi, de unde brutalitatea, agresivitatea şi perversiunea unor copii în vârstă de numai 12 ani, care împreună cu alţii, mai mari, s-au năpustit recent asupra unei tinere femei şi-au violat-o în grup, şocând grav elitele de stânga din Germania?

Ştiind că până la 14 ani adolescenţii se bucură de imunitate penală (iar până la 18 sau 21 de beneficiul prea blândului drept juvenil), această elită nu suportă nici cea mai vagă aluzie la reducerea vârstei răspunderii penale. Sau la fireasca înăsprire a pedepselor pentru orori. Şi pentru alte fapte, nu mai puţin abominabile. Pe care a le numi "bestialitate" nedreptăţeşte, la rigoare, animalele.

Nu e singura inadecvare a progresistelor elite europene în raport cu fapte de un sadism pe cât de greu imaginabil, pe atât de traumatizant pentru orice om normal, care se vede informat din presă despre ele. Şi cu atât mai mult şi stigmatizant pentru victimele lor .

Pe de altă parte, amplificarea rolului disuasiv al pedepselor prin înăsprirea lor nu epuizează subiectul şi n-ar rezolva de la sine chestiunea. Se pune întrebarea ce nu e în regulă cu societăţile noastre ca să se tot repete şi să se tot agraveze căderile din umanitate ale multor părinţi şi ale unor copii din ce în ce mai mici? Oare ce orori şi ce erori ireparabile s-au comis în educaţie? E foarte probabil ca mamele criminale abuzându-şi nemilos copiii să fi fost ele însele abuzate rău, în propria lor copilărie. Să se fi confruntat cu răceala şi indiferenţa de gheaţă a părinţilor. Să fi fost lipsite de o elementară dragoste în fragedă pruncie. Să-şi fi început cumplita şcoală a barbariei la cursurile de palme, pumni şi de bătaie, de şantaj emoţional, de neîndurătoare violenţă monstruoasă predate în familie de mame şi taţi moral diformi, urgisindu-şi, cruzi, copiii, transformaţi în spectatori involuntari ai unui sadism repetitiv.

În Roma antică, unele mame îşi puneau nou-născuţii la picioarele soţilor lor. Dacă taţii rămâneau impasibili, copiii erau aruncaţi la gunoi. Abia civilizaţia bazată de preceptele biblice şi religioase evreieşti a sfinţit încă de la naşterea lui viaţa omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, astfel încât a interzis uciderea de bebeluşi. Dar pojghiţa acestei civilizaţii e prea de tot subţire. Se sparge, pretutindeni, lesne. Cum se pulverizează şi vechile credinţe, când nu se pervertesc.

La ”şcoala primară”, ca şi la ”liceul” ori "facultatea" barbariei transmise din generaţie în generaţie, uneori pe baze culturale patriarhale, sucind între altele minţile unor imigranţi din lumea arabă şi musulmană, învăţăceii se disting, potrivit experţilor, prin comportamente alarmante.

Copiii neglijaţi, neiubiţi şi, deci, abuzaţi, grevaţi de lipsa unui părinte, sau a ambilor, fac pe ei. Sau în pat. Potrivit expertului german Christian Lüdke, aceşti copii ”se joacă cu focul. Torturează animale. Devin agresivi şi zgârie, sau muşcă. Ori amuţesc şi se autoizolează. Şi alunecă uneori în faze de obsesivă onanie. Concomitent, amoralitatea internetului îi împiedică pe mulţi băieţi să compenseze absenţa taţilor şi a unor modele pozitive masculine, în stare să-i ajute să-şi elaboreze identitatea bărbătească”. Toate acestea se văd notabil înăsprite, în vest, de o accelerată răspândire a ideologiilor gender menite, chipurile, să promoveze egalitatea de gen, dar smintind din fragedă pruncie oameni cărora li se perturbă criminal procesul dificil şi esenţial al formării propriei identităţi.  

În est, acestui cortegiu de nenorociri, agravat frecvent de alcoolism şi de abuzul sexual din familie, nu mai puţin revoltător decât scandalurile pe acest subiect care au zguduit în Occident Bisericile, i se adaugă mizeria, corupţia şi manipularea. Că aceste neajunsuri şi nelegiuiri n-au graniţe nu e cazul să-i liniştească pe români. Un rol deloc de neglijat joacă în România fatalismul şi indolenţa unor autorităţi prea puţin competente, prea puţin şcolite şi prea nepăsătoare ca să nu comită des greşeli fatale, cum a fost scoaterea celor trei copii ai mamei prezumtiv criminale, de la Cluj, din sistemul de asistenţă maternală, spre a fi redaţi unui părinte vădit incapabil să-şi crească odraslele.

Facilitată de nihilismul şi inadecvarea elitelor şi autorităţilor, abuzarea copiilor nu e doar o fabrică de violatori şi asasini. Ci şi o uzină de extremişti şi terorişti ameninţând acut democraţia. Precum şi poarta luată cu asalt de barbarie spre a distruge civilizaţia. Ce-i de făcut? Să nu închidem ochii.

Să ne iubim copiii "în orice ipostază”, după cum spune eroicul scriitor şi pedagog Janusz Korczak, care a refuzat să-şi salveze viaţa spre a-i însoţi pe copiii orfelinatului evreiesc de la Varşovia, aflaţi în grija sa, în camera de gazare de la Auschwitz. Să-i iubim pe ai noştri şi pe ai altora. Să ne îndurăm de ei şi să-i educam, în fine, adecvat. Să revenim la valori. Să ne adaptăm legislaţia, amplificând pedepsele pentru părinţii, tutorii şi birocraţii care nu-şi fac datoria. Şi, în genere, să nu ne mai permitem indiferenţa, nepăsarea, delăsarea şi indolenţa. Căci impasibilitatea în faţa abuzării copiilor nu e neutră. E ucigaşă. Spre a parafraza o vorbă referitoare la condiţia păcii în conflictul israeliano-arab, sunt sigur că, dacă ne-am iubi copiii mai mult decât ne urâm duşmanii, ne-am salva chiar inainte de a veni mesia.