Când deputaţii schimbă tabăra

"Este cât se poate de legal", afirmă pentru DW Jörn Ipsen, profesor de drept public la Universitatea Osnabrück şi fost preşedinte al Curţii de Justiţie a landului german Saxonia Inferioară. În constituţia regiunii, articolul 21 îi garantează oricărui deputat regional că poate lua deciziile politice liber, după cum îi dictează conştiinţa. Şi în privinţa deputaţilor parlamentului federal, articolul 38 al legii fundamentale spune că "aceştia nu sunt legaţi de misiunile care li se încredinţează şi de îndemnuri. Ei sunt tributari doar propriei conştiinţe". Mai pe şleau: dacă nu le mai place direcţia politică a unui partid sau refuză să sprijine anumite decizii politicie, ei sunt liberi oricând să părăsească acel partid.

Ce se întâmplă dacă se promit bani sau funcţii importante pentru migrarea dintr-un partid în altul?

Toţi juriştii sunt de acord că e dificil de dovedit dacă s-au făcut astfel de promisiuni. Corupţia se penalizează în Germania. În cazul politicienilor mai există şi delictul de mituire a deputaţilor. Dar articolul în cauză nu a jucat niciodată un rol în cazuri de transfer dintr-un partid în altul. În cazul actual, al fostei deputate regionale ecologiste Elke Twestern, mutată în barca creştin-democraţilor, se spune că ea ar fi vorbit în repetate rânduri despre "oferte imorale ale CDU", dar fără a oferi detalii concrete. Între timp, Twestern şi CDU afirmă că nu a existat aşa ceva, că e vorba de tentative de defăimare. "Nu au existat niciodată oferte", a subliniat şeful grupului parlamentar CDU din parlamentul regional de la Hanovra, Björn Thümler, pentru radioul public Deutschlandfunk.

Deci deputaţii nu au făcut niciodată carieră după schimbarea partidului?

Politologii se îndoiesc că traseismul politic este cu certitudine rentabil. Werner Patzelt, profesor în cadrul Universităţii Dresda, a evidenţiat pentru DW că "în majoritatea cazurilor ceva nu a funcţionat". Cariera politicianului Oskar Metzger este o dovadă în acest sens. Deputatul a fost din 1974 membru al formaţiunii social-democrate SPD iar între anii 1987-2007 a fost membru al formaţiunii ecologiste. Din 2008 s-a transferat în CDU. În Bundestag nu s-a mai întors niciodată, a pierdut toate competiţiile interne pentru desemnarea candidaţilor pentru locurile eligibile. Astăzi activează ca publicist. Şi în cazul Elke Twestern este clar de pe acum că nu va mai fi prezentă în viitorul parlament regional, fiindcă CDU şi-a stabilit deja lista de candidaţi.

Au existat şi politicieni care au avut de profitat?

Excepţiile confirmă regula. O astfel de excepţie a fost Gustav Heinemann, membru al CDU în anii 1950. El a părăsit formaţiunea fiindcă nu a fost de acord cu reînarmarea ţării, propusă de cancelarul creştin-democrat Konrad Adenauer. A înfiinţat un partid, dar l-a dizolvat curând după discuţii avute cu şeful SPD, Erich Ollenhauer şi a devenit membru al formaţiunii social-democrate. Ollenhauer îi promisese o funcţie bună în partid şi s-a ţinut de cuvânt. A devenit membru al prezidiului SPD şi de acolo Heinemann a fost catapultat în funcţia supremă, devenind preşedinte al R.F.Germania în 1969.

Carieră a făcut şi Otto Schily. Acesta a fost avocat al unor membri ai organizaţiei teroriste RAF şi ulterior membru fondator al ecologiştilor din Germania apuseană. Din motive de restructurare internă şi-a depus mandatul de deputat în Bundestag şi s-a mutat mai apoi în barca social-democraţilor. Între anii 1998-2005, Schilly a fost ministru de Interne în guvernul condus de cancelarul Gerhard Schroeder.

Poate un deputat ales pe listele unui partid să schimbe tabăra şi să-şi păstreze totuşi mandatul?

Juriştii susţin că da, că nu este vorba de înşelarea electoratului. În Germania postbelică au existat jurişti care erau de părere că ieşirea unui deputat dintr-un partid trebuie să ducă automat la pierderea mandatului. Dar această poziţie nu s-a putut impune. Potrivit legii fundamentale germane, un deputat reprezintă în primul rând întreg poporul şi nu un partid anume.

Autor: Wolfgang Dick/ia