Dar noi, cu partea cui votăm?

E posibil să fi participat la revoluţia #rezist, a luminii şi civilităţii, să fi cerut "demisia lui Tăriceanu, Dragnea şi Grindeanu", iar acum să faci o deosebire între ticăloşii târgului, uniţi în opera distrugerii statului de drept?

E posibil. Fiindcă, din păcate, există un clivaj între politică şi moralitate. Acest hiat a generat zicerea potrivit căreia politica e o curvă, un truism de tot problematic, de vreme ce istoria e plină de lideri care au preferat lupta şi autosacrificiul, trădării, compromisului putred şi dezertării.

E posibil şi pentru că, aşa cum n-am obosit să repet de enșpe mii de ori, democraţia nu e doar despre principii, ci şi despre răul cel mai mic.

Şi este posibil şi pentru că oamenii, ca şi naţiunile, mai greşesc, dar se mai şi schimbă, în cuie fiind bătută doar răutatea, nu şi răii.

La începutul acestui an Grindeanu era o slugă umilă. Ca personalitate, nu exista. Era pur şi simplu nul şi neavenit. În fapt, lipsit de orice urmă de bărbăţie, nu reprezenta, ca om şi lider, decât nimicul şi nimicnicia, conducătorul unic şi nedisputat (dincolo de CCR) al ţării fiind Liviu Dragnea. Infractorului şi penalului Dragnea i se datorează, esenţial, atacul asupra statului de drept iscat prin atentatul la codul penal întreprins, în favoarea liderului PSD, de ministrul de justiţie de atunci, Florin Iordache.

Încât, oricine i se opune consistent ar trebui să fie binevenit din perspectiva apărătorilor statului de drept. Pedepsirea sa printr-un eşec politic de amploare n-ar fi neapărat expresia unei justiţii imanente, ci pasul prin care s-ar progresa către statul de drept.

Înseamnă acestea că s-ar ignora neajunsurile unui premier care, înainte de a se preface din Savel în Pavel, s-a dat autor de cărţi inexistente, realiter, şi a girat o vreme o politică la fel de abracadabrantă ca demersul-premieră aiuritor al unui partid ce-şi dărâmă propriul guvern? Înseamnă toate acestea că s-ar suţine PSD-ul, ori politicieni pătaţi precum mitomanul penal Ponta?

Deloc. Înseamnă doar a amenda, raţional, ce e de amendat şi a susţine, într-o bătălie inevitabilă, tabăra care e de susţinut, indiferent, până la un punct, din cine se compune, şi chiar dacă nu reprezintă decât greţosul rău mai mic. Căci acestea sunt, din nefericire, regulile jocului. Iar justiţia imanentă reclamă răbdare mare.

Înseamnă, concomitent, a repudia o antropologie totalitară. Din unghiul ei, omul, odată născut, nu se mai poate modifica şi evolua esenţial, aşa cum nu-şi poate schimba nici rasa, nici clasa. Or, numai în capul unui Hitler ori Stalin lucrurile stau aşa. În fapt, chiar şi un lacheu ca Grindeanu cel proaspăt învestit, o personalitate cândva nulă, poate ajunge la un moment dat, fie şi într-un târziu, să reprezinte ceva omenesc. Dar numai dacă, precum premierul, se ridică în fine din genunchi şi întreprinde demersuri stăruitor recomandate de societatea civilă şi de suflarea democrat-liberală românească. Dacă, bunăoară, contribuie la salvgardarea statului de drept şi sprijină orientarea occidentală a ţării.

Cine va avea câştig de cauză? Cine îşi va adjudeca moţiunea? Greu de spus, având în vedere cârtiţele de care dispune Dragnea în guvern şi ecuaţia foarte complicată cu un Parlament penal, în care deputaţii şi senatorii se ţin cu dinţii de mandate şi imunitate, iar minorităţile şi UDMR-ul s-au obişnuit să nu voteze principial. Ci se murdăresc recurgând la trocuri imunde. Lipsa de etică şi extravaganţa incredibilă a echipei lui Dragnea s-au evidenţiat şi prin neobrăzarea minciunii proferate mai nou de ministrul de interne Carmen Dan. In cauză e o femeie care nu dă semne să vrea să se ridice din genunchi, a cărei mentalitate de roabă o determină să recurgă, public, la deliberate falsificări. De pildă în textul ei neruşinat de vineri, potrivit căruia s-ar fi ”ajuns la o situaţie complicată pe care nici miniştrii, nici PSD, nu au generat-o".

E clar încotro s-ar îndrepta ţara cu asemenea individe la pupitru. Sau cu altele, asemenea ei, de felul Olguţei Vasilescu, din pepinierea peremistă a lui Vadim, sau al Anei Birchall, preferata Moscovei, aparent, dacă interpretăm în acest sens informaţia surpirnzătoare a propagandei moscovite privind proxima ei numire la şefia guvernului.

Cum s-a ajuns aici? Menţinerea în parametri autoritari, de partid comunist, a unui PSD nezvântat, în bună măsură totalitar, demonstrează odată în plus că fără o reformă amplă şi temeinică, acest partid social-democrat nu poate conduce realmente România decât spre catastrofă. 

Concomitent, haosul generat de PSD li se datorează şi altor factori interni şi internaţionali. Interni, căci lipsa unei opoziţii politice reale a alimentat poftele de putere nemăsurată din interiorul PSD. Şi internaţionali fiindcă degringolada generală a partidelor socialiste şi social-democrate europene n-a rămas fără efect. Din Cehia şi Germania până la malurile franceze şi spaniole ale Atlanticului, stânga socialistă e mai peste tot pe dric şi nu le mai poate da o mână de ajutor tovarăşilor ei de partid de pe malurile Dâmboviţei.  

Există scăpare din tot acest coşmar românesc? Teoretic există. Dată fiind ilegitimitatea evidentă a PSD şi dezintegrarea partidului guvernamental, anticipatele ar fi drumul corect de ieşire din criză. Nimic nu garantează însă că electoratul va vota ceva mai bine decât în 2016. Nerozia actualului regim "al secretarelor şi şoferilor", cum genial a numit noua clasă conducătoare postcomunistă, într-un memorabil eseu din ianuare, Mihai Maci, are, totuşi, o mare virtute. Îi condamnă pe răufăcătorii de la conducere să nu scape nicio ocazie de a face greşeală după greşeală.

Aşa se explică faptul că nici n-a apucat să se instaleze la putere și regimul Dragnea (mai degrabă decât guvernul Grindeanu) a şi scos în stradă 600.000 de apărători ai democrației și statului de drept. Iar acum pune în scenă premiera, altfel  de tot hazul, a asasinării unui guvern prin chiar partidul guvernamental. 

Scenarii ar fi deci destule. Dar nici un scenariu salvator nu include o victorie a echipei Dragnea în actuala sa confruntare cu prim-ministrul.

Iată de ce e recomandabil să luăm clar şi fără echivoc, în acest conflict, partea şefului guvernului, chiar dacă nu-l putem suferi nici pe el, nici pe oamenii săi. Lupta pentru democraţie presupune curaj şi face, ca orice război, şi victime nevinovate. Bine ar fi ca, între ele, să fie măcar una vinovată, şi-anume superbia noastră, vag stupidă.

Ea ne determină să ratăm şansa de a ucide balaurul din cauza repulsiei pe care ne-o provoacă puturoasele flăcări ţâşnind din nările lui.