De ce a părăsit Christo Bulgaria?

Gabrovo este un orăşel mic cu cel mult 60.000 de locuitori, situat în centrul Bulgariei. Localnicii sunt renumiţi pentru umorul lor special, inteligenţa pe care şi-o atribuie singuri şi pentru zgârcenie. În acest orăşel a văzut lumina zilei, pe 13 iunie 1935, Hristo Vladimirov, unul din cei trei fii ai familiei Javacheff. Cu arta a intrat în contact deja de foarte timpuriu, mai ales datorită mamei sale.

Anii copilăriei

Tsveta Dimitrova, care înainte de a deveni mamă lucrase ca secretară la Academia de Artă din Sofia, avea relaţii strânse cu lumea artistică bulgară. "Artiştii vremii erau des la noi în casă", îşi amintea Anani Javacheff, fratele lui Christo, într-un interviu acordat presei locale. El şi Christo pregăteau reprezentaţii pentru oaspeţi. Acest mediu l-a marcat nu numai pe Christo, ci şi pe fratele său Anani, care astăzi este un apreciat actor de teatru în Bulgaria. 

Patria, un loc al groazei

Fuga a marcat practic trecutul familiei artistului. După ce, la 18 martie 1913, regele Greciei, George I, cădea victimă unui atentat la Salonic, Serbia, Muntenegru, Turcia, România şi Grecia declarau război Bulgariei. Toţi bulgarii – şi pe atunci trăiau mulţi la Salonic – au fost expulzaţi. Rudele lui Christo, din partea mamei, erau bănuite a fi fost implicate în acest asasinat. Bunicul lui Christo, un om înstărit cu o mare proprietate, care invita des artişti, a fost arestat în Grecia. Bunica şi mama lui Christo au reuşit să scape în ultima clipă şi să fugă din Salonic în Bulgaria.

Totuşi, incidentul care a marcat cel mai puternic viaţa celebrului artist de mai târziu, precum şi a fraţilor săi, a fost arestarea tatălui, un inginer cu renume. După invazia Armatei Roşii în Bulgaria, în 1944, o bună parte a elitei bulgare a fost arestată, în primele luni fiind ucişi în jur de 30.000 de oameni pe motiv că nu se aliniaseră la sistemul comunist. Tatăl lui Christo a fost închis şi multă vreme nu s-a ştiut nimic de soarta sa. Ani mai târziu a revenit acasă, distrus, însă, de perioada de detenţie. Cât timp tatăl lui fusese încarcerat, mama a luptat pentru supravieţuire, fiind nevoită, potrivit relatărilor lui Anani, să vândă şi mobila din casă pentru a-şi hrăni copiii.

Călătoria fără întoarcere

După absolvirea examenului de bacalaureat, Christo s-a înscris, în 1952, la Academia de Arte din Sofia, unde a studiat până în 1956. Dar arta aservită puterii, arta care trebuia să glorifice cuceririle socialismului, nu era în niciun caz drumul său. În 1956 a plecat, cu ajutorul unei aprobări speciale, la unchiul său din Praga. Acolo, neavând bani, picta tablouri pe care le vindea asigurându-şi astfel existenţa. Într-o scrisoare adresată fratelui său nota: "Nu mai suport. Nu are niciun sens să mă întâlnesc cu oameni care timp de patru ani (în vremea studiilor de la Academia din Sofia, n. red.) nu m-au înţeles, cu oameni egoişti, care m-au umilit şi care au încercat să-mi bage în cap că doar ei ştiu cum se face arta. Dar o artă care e o minciună sfruntată, un nonsens plin de cinism, nu poate fi artă." În Bulgaria, mai spunea Christo, nu putea face artă, care, sublinia el într-o scrisoare ulterioară, "este fructul propriei inspiraţii şi nu poate fi impusă din afară".

Fuga din Praga în Occident

Deşi la Praga se simţea o oarecare adiere occidentală, după cum îi mai scria Christo fratelui său, artistul părăseşte Cehoslovacia, mituind, împreună cu câţiva medici, un grănicer. Era într-o zi rece de ianuarie a anului 1957, când fugarii ascunşi într-un vagon de tren tremurau de frică să nu fie descoperiţi. Abia când au ajuns în Austria au putut răsufla cu toţii uşuraţi. La Viena, transfugul a luat legătura cu un prieten al tatălui său şi aşa, din Hristo Vladimirov Javacheff, a devenit artistul liber Christo.

Serviciul secret şi societatea bulgară

În dosarul lui Christo, întocmit de poliţia secretă bulgară, se găseşte următoare remarcă: "Nu va fi judecat deoarece nu posedă niciun fel de valori materiale în ţară". Nimeni n-a mai vorbit despre el – nici foştii colegi, nici foştii profesori, nici măcar familia. "Oamenii se temeau să-i rostească numele", îşi aminteşte fratele său.

Când, în 1985, Christo şi soţia sa, Jeanne-Claude, împachetau în ţesătură celebrul Pont Neuf din Paris, opinia publică bulgară nu afla nimic despre toate acestea. În dosarul său figurează o simplă notă din acele zile a corespondentului agenţiei bulgare de ştiri, clasată de autorităţi în categoria "doar pentru uz intern".

După căderea comunismului

A fost nevoie de un sfert de veac şi de căderea regimului comunist până ce să se vorbească din nou despre Christo în ţara sa de origine. În ceea ce-l priveşte, artistul nu făcea decât rar referiri la anii tinereţii petrecuţi în Bulgaria şi nu prea vroia să vorbească limba maternă. Conjunctura politică în care s-a născut, imposibilitatea de a-şi lua bun rămas şi a-şi petrece părinţii pe ultimul drum, l-au făcut să se distanţeze de patria sa, care nu i-a fost nicicând una cu adevărat. Christo s-a stins din viaţă duminică la vârsta de 84 de ani în patria sa adoptivă, la New York.