De ce fug tinerii de o carieră în învățământ

DW: Când v-ați hotărât să începeți o carieră de profesor?

Georgiana Țăranu: În anii de facultate a început să mi se contureze tot mai clar ideea că mi-ar plăcea să fac ce făceau profesorii cu noi, studenţii: să adresez întrebări la care să îmi fie greu să răspund fără argumente sau lecturi pe subiect, să provoc reacţii, să trezesc curiozităţi, să stimulez apetitul pentru cunoaștere, să dezbat liber, să pun la îndoială ce credeam că ştiu. 

Ați fi ales această cale și dacă ar fi fost să predați la școala generală sau la liceu?

De fapt, în cazul meu chiar aşa a fost, am predat mai întâi, cu câţiva ani înainte de a ajunge în sistemul universitar, timp de un an, cultură civică în câteva şcoli generale din Constanţa. Mi-a plăcut mult experienţa didactică în sine. Au fost însă şi lucruri care m-au dezarmat. De pildă, faptul că, deşi luasem nota 10 la titularizare, statutul precar al disciplinei a făcut să nu am ce post titularizabil să aleg: am sfârşit prin a preda la trei şcoli din oraș, reuşind să cumulez doar două treimi din norma didactică. La fel de dezolantă era şi firava importanţă care se atribuia acestei materii. De pildă, îmi amintesc cum unii colegi m-au rugat să nu mai pregătesc elevii buni pentru olimpiada de cultură civică întrucât era de preferat să se concentreze pe materiile care contau cu adevărat: română şi matematică. În ansamblu, am considerat că mi s-ar potrivi atmosfera mult mai liberă a mediului universitar.

Ce s-a schimbat în domeniul educației după pandemie din punctul dvs. de vedere?

Cred că pandemia ne-a dus într-un ritm accelerat într-o direcţie în care am fi ajuns oricum, dar mai lent, acela de a accepta că online-ul este deja, vrem, nu vrem, parte din viaţa noastră. Şi parte din educaţie chiar, pentru generaţiile actuale de elevi şi studenţi. Ca şi pentru restul societăţii, şi în educaţie efectele pandemiei au fost multiple. Pe de o parte, s-a agravat decalajul între cei care au avut sau nu acces la resursele necesare pentru a participa la ore online. Pe de altă parte, pandemia ne-a provocat pe toţi, profesori şi elevi/studenţi, să devenim mai creativi, să ne adaptăm viaţa şi profesia la un scenariu complet neprevăzut, să găsim rapid moduri de a susţine interacţiuni relevante în mediul virtual. Alte schimbări care mi se par promiţătoare și care probabil ar mai fi întârziat să se concretizeze sunt: renunţarea la unele chichiţe birocratice, desfăşurarea unor programe de studii după un sistem hibrid fizic/online, extinderea digitalizării diverselor servicii de către universităţi (catalog și carnet online, depozite online etc.), desfăşurarea unor evenimente cu invitaţi și public din orice colţ al lumii prin videoconferinţă ș.a.m.d. Vă dau un singur exemplu: în pandemie, într-o zi oarecare a săptămânii, l-am avut invitat pe un fost ambasador american să le vorbească studenţilor. El se afla în Florida şi noi în Constanţa, și am comentat împreună bilanţul primelor luni de mandat ale preşedintelui Biden. Probabil că pentru o astfel de întâlnire faţă în faţă am fi aşteptat, în condiţii obişnuite, vreun an de zile, deşi, din punct de vedere logistic, ea ar fi putut avea loc şi înainte de pandemie. Cert este că astfel de întâlniri online nu prea aveau loc şi pentru că nu se produsese încă acel declic la nivel de mentalitate care să vadă suficientă valoare în ele. Nu vreau să se înţeleagă nicidecum că ar fi de preferat mediul virtual. Nimic nu poate înlocui conectarea fizică de care avem nevoie pentru transferul de idei, de încredere şi de emoţii care vin din interacţiunea directă. Dar cred că a accepta online-ul şi a-i da cea mai bună utilizare posibilă în educaţie este principala schimbare la care suntem invitaţi să reflectăm după pandemie. Și, cum e normal, suntem încă rezistenţi la această schimbare.

Ce vi se pare cel mai greu în relația profesor-student, profesor-elev?

Cel mai greu mi se pare să construieşti relaţia în sine. Livrarea de informaţii, dezbaterea, evaluarea vin oarecum mai uşor, în virtutea pregătirii şi a experienţei. Însă greu este a construi acea relaţie, adică a crea acel spaţiu de siguranță în care studentul să se simtă confortabil să asculte și apoi să te întrebe de ce, să îşi exprime părerea sau, ideal, să se simtă aşa de intrigat de ce ai spus încât să se ducă acasă să caute mai multe. Este aici de găsit un echilibru, care mie mi se pare foarte fin, între a inspira atât profesional, prin pregătire și competenţă, cât şi uman, prin entuziasm, disponibilitate etc. Să inspiri în această dublă ipostază cred că este cel mai greu. Rita Pierson, o specialistă americană în educaţie, are o formulă pentru treaba asta care mie îmi place mult: copiii nu învaţă de la profesori pe care nu îi plac. Cred că se aplică la orice formă de educaţie şi la orice nivel.

Cât de complicat e avansul în cariera academică pentru cineva atât de tânăr?  

Avansul în cariera academică ţine de o combinaţie norocoasă: dedicare intensă, în termeni de timp şi energie, competenţă, perseverenţă, networking. Şi cu cât eşti mai tânăr, ai mai puţin dintr-unele şi mai mult din altele. Din fericire, se fac eforturi ca sistemul de promovare să fie tot mai aliniat la standardele occidentale. Accentul este pus pe cercetări publicate în reviste sau edituri relevante în domeniu la nivel internaţional. Din nefericire, se aliniază aceste criterii înalte privind cercetarea, dar nu şi restul. De pildă, faptul că tinerii universitari - și, de fapt, majoritatea cadrelor didactice - , dincolo de ore, fac multă birocraţie, de la orare, admitere, dosare de acreditare și până la evenimente de tot felul, ceea ce nu le lasă timp pentru cercetare. 

Care sunt cele mai obișnuite prejudecăți?

Legat de prejudecăţi, nu am simţit deloc că m-am lovit de ele în privinţa vârstei în universitatea unde lucrez, ba dimpotrivă. Am ajuns să fiu colegă cu foştii mei profesori şi am fost dată mereu ca exemplu de profesoară tânără, venită din rândul şefilor de promoţie. Mai degrabă în domeniul meu de cercetare, în istorie, pot spune că se simt, difuz, aceste prejudecăţi. Istoria este un domeniu în care, vrei, nu vrei, competenţa vine după multă acumulare, pe parcursul unor ani de studiu, aşa că, inevitabil, îţi porţi pe chip ca pe o carte de vizită, nu doar vârsta, ci şi eticheta de „începătoare.” Aşa că am mai simţit uneori, la câte o conferinţă, o atitudine condescendentă, chiar dacă mă ocup de acelaşi subiect de un deceniu deja.

E mai greu pentru o femeie, mai ales dacă e tânără și deșteaptă?

Categoric da. Deşi nu am simţit asta deloc ca femeie până nu am ajuns mamă. Deci o leg, în cazul meu, mai degrabă de maternitate. Acela a fost momentul cel mai greu pentru mine, întrucât am intrat în sistemul universitar când eram deja mamă de copil mic, în vârstă de doi ani. Educaţia mea conservatoare privind rolurile de gen şi aşteptările complet nerealiste pe care le aveam m-au făcut să mă simt multă vreme vinovată că am ales o carieră academică solicitantă în detrimentul familiei. Pe de altă parte, m-am simţit şi neîncrezătoare că o să mă mai pot dedica profesiei, tocmai pentru că aveam acasă o familie şi un copil. Asumând un punct de vedere subiectiv, aş zice că acest echilibru este mult mai greu de găsit pentru femei decât pentru bărbaţi, deşi nici pe ei nu îi invidiez, pentru că şi faţă de ei aşteptările societăţii sunt mari, chiar dacă legate de alte aspecte. Cred că experienţa mea este similară cu a multor femei aflate la început de drum în profesia lor și, mai ales, cu a celor care au experimentat şi maternitatea. Este foarte răspândită în rândul nostru această teamă: fie că ne ratăm definitiv profesional dacă alegem să devenim mame, fie că suntem mai puţin mame dacă ne construim şi o carieră.

Care e cea mai frumoasă parte a acestei meserii?

Două aspecte sunt cele mai valoroase pentru mine. Primul este libertatea. În mediul universitar, ai şansa imensă de a te simţi liber, deci creativ, în fiecare zi. Liber să îţi desfăşori orele cum vrei, să alegi să le umpli cu ce conţinut consideri că este mai potrivit, să formezi competenţe în ce mod găseşti mai util, să dezbaţi absolut liber, să cercetezi ce subiect vrei, să participi la ce conferinţe vrei etc. La fel de liberă m-am simţit şi când am propus şi desfăşurat proiectele în care am crezut. Iar acest lucru este extrem de rar şi formidabil, după mine. Nu am simţit niciodată vreo presiune să mă port în vreun fel şi asta cred că este una din marile transformări ale educaţiei, cel puţin în mediul universitar: trendul din ultimele decenii de depolitizare a lor. Pare idealist să spui asta în plin scandal al plagiatului primului-ministru, dar cred totuşi că atmosfera de acum din universităţi diferă fundamental în bine faţă de acum 20 de ani, de pildă. 

Al doilea lucru frumos în meseria de profesor este ceva ce am menţionat deja: chiar relaţia student-profesor. Să construiesc relaţii semnificative cu alţi oameni este ceva foarte împlinitor pentru mine și este o şansă să o pot face zi de zi. Să fiu parte din experienţa de învăţare a studenţilor, din viaţa lor pentru câţiva ani, cu toate bucuriile şi emoţiile dificile care vin la pachet, să îi văd crescând sub ochii mei, toate acestea mi se par un privilegiu imens al acestei profesii. 

Cum vă descurcați cu banii, sunt suficienți, mai ales acum când inflația e în creștere?

Ca asistent universitar, salariul de debut nu este unul atractiv. Fără susţinerea timpurie şi de durată din partea familiei, nu aş fi reuşit în mod cert să ajung aici. După cum nu mi-aş fi permis nici stagiul de cercetare de două luni în arhivele de la Roma şi Vatican dacă nu aş fi beneficiat de o bursă doctorală finanţată printr-un proiect european. Din acest punct de vedere, trebuie spus că banii europeni au fost o gură de oxigen pentru foarte mulţi tineri români aflaţi la studii sau la început de carieră. Însă subiectul salarizării din domeniu rămâne, într-adevăr, unul delicat: universităţile au nevoie să dezvolte cât mai multe proiecte şi granturi de cercetare care să stimuleze atât intelectual, dar şi financiar performanţa. Este păcat că, în prezent, atât de multe cadre didactice caută să îşi suplimenteze veniturile din alte activităţi care le îndepărtează, uneori, de la rostul lor didactic şi de cercetare.

Care sunt problemele cele mai complicate cărora e nevoit să le facă față un profesor tânăr în zilele noastre?

Chiar dacă acum se încurajează cercetarea în universităţi, chiar prin stimulente financiare, nu ajută deloc cadrul mai larg. Calendarul anului universitar, cu activităţi didactice timp de 10 luni pe an, nu îţi lasă timpul necesar pentru cercetarea aceea care să fie relevantă la nivel internaţional. Nu prea ajungi să concurezi, în aceleaşi reviste cu factor de impact şi la aceleaşi edituri, cu absolvenţii marilor universităţi din lume dacă tu citeşti şi scrii mai mult noaptea, în weekend sau în luna august. Adică în acel timp care ar trebui să mai fie şi pentru odihnă, familie etc. La acestea se mai adaugă o ciudăţenie: ca asistent universitar, de exemplu, ajungi să ţii seminarii pentru aproximativ 12 discipline diferite într-un an. Or, este lesne de înţeles că nu ai cum să te pricepi la toate. Și că nu poţi să te dedici, de fapt, unei cercetări mai specifice exact când eşti tânăr şi ai mai multă energie și entuziasm.

Credeți că efectele războiului din Ucraina, între care și criza economică, vor afecta în vreun fel viața academică? De pildă, e posibilă scăderea numărului studenților?

Numărul studenţilor din România scade, în ultimii ani, din raţiuni demografice. Războiul din Ucraina nu ştiu dacă va afecta numărul de studenţi, dar ceea ce am observat că face este să crească interesul societăţii, şi implicit al studenţilor, pentru înţelegerea istoriei şi a relaţiilor internaţionale. Din nefericire, se poate spune chiar că războiul a atras atenţia lumii asupra importanţei cunoaşterii istoriei, a vecinilor, a regimurilor politice, a importanţei calităţii de aliat NATO. Nu ştiu dacă asta se va traduce în mai mult interes pentru programele de studii de profil, dar nu este exclus. Criza economică provocată de război, pe de altă parte, cred că va produce, la rândul ei, efecte imediate în privinţa numărului de studenţi. Luptând cu facturi şi credite scăpate de sub control, tinerii şi familiile lor ar putea renunţa la ideea de a mai urma studii superioare, dorind să se angajeze cât mai repede. Sau, din aceleaşi motive, se vor angaja mai mulţi dintre ei în paralel cu frecventarea cursurilor, ceea ce va însemna, în cele mai multe cazuri, mai puţin timp pentru performanţă şcolară. 

Cum ar putea fi schimbat sistemul contraselecției care se practică în selectarea elitelor intelectuale din România?

Elitele sunt rezultatul unui sistem educaţional, atât cele cu adevărat valoroase, cât şi impostorii ajunşi acolo prin doctorate plagiate etc. Este clar că dacă vrem ca, la final, sistemul de educaţie să producă altfel de elite, trebuie să modificăm substanţial procesul. Dar eu nu văd să existe voinţă politică pentru aşa ceva. Ba dimpotrivă, se încearcă protejarea imposturii, după cum tot vedem în ultima vreme. Lipsesc onestitatea, curajul şi competenţa. Pentru că deciziile sunt luate de instituţii conduse de oameni care au beneficiat de această contraselecţie. Or, ca să schimbi un astfel de sistem ar fi nevoie de un mare exerciţiu de sinceritate prin care să te uiţi la problemele din educaţie cu mult spirit critic, fără ochelari de politician care mimează că suntem pe mâini bune, şi să tragi concluziile dure care se impun. Fără a menaja amicii politici. Să te uiţi la analfabetismul funcţional galopant, la lipsa de finanţare, la oamenii slab pregătiţi din sistem, la problema plagiatelor şi, cu mult curaj, să îţi propui să le rezolvi pe termen lung. Ar fi nevoie de mult curaj la nivel instituţional pentru ca măsuri sustenabile, dar poate incomode, să fie luate, unele permise de autonomia universitară, altele necesitând modificări legislative. Însă deocamdată nu are cine să le ia şi, mai ales, nu are de ce. Acolo unde selecţia chiar se face meritocratic este mai degrabă vorba de o şansă imensă de a se fi aliniat oameni cu aceleaşi valori și acelaşi elan de a construi.

Cum vedeți noile legi ale Educației, care sunt principalele defecte?

Pe fond, odată cu aceste proiecte ale Legilor Educaţiei asistăm din nou la un divorţ între intenţii şi concretizarea lor, între teorie şi practică. Este o ironie amară să constaţi că, în timp ce în ultimii ani se predă etică academică în universităţi, ea este încălcată constant la vârful celor mai importante instituţii publice. Pe de o parte, predăm etică şi integritate studenţilor, pe de altă parte, vedem toţi cum, prin ceea ce ar trebui să fie o reformă a educaţiei, ele sunt de fapt golite de conţinut. Este halucinant că se poate vorbi în expunerea de motive care însoţeşte proiectul Legii învăţământului superior despre excelenţă şi integritate, iar în conţinutul propriu-zis al actului să se ofere posibilitatea renunţării unilaterale la titlul de doctor, fără nicio motivare. Cum să prevezi posibilitatea prin care un om care a dorit să îşi desăvârşească educaţia prin cea mai înaltă formă a sa, studiile doctorale, petrecându-şi câţiva ani să cerceteze şi să redacteze o lucrare de sute de pagini, să decidă singur că nu mai vrea titlul de doctor? Cum să te gândeşti să prescrii plagiatele, ca şi cum gravitatea actului se diminuează odată cu trecerea timpului şi nu mai produce efecte în profesia plagiatorului? Cum să invoci transparenţa şi să desfiinţezi CNADTCU? Toate aceste mari „bube” ale proiectului sunt simptome ale unor proiecte dăunătoare, nu reformatoare. Ele îi anulează credibilitatea pentru că neagă chiar principiile de bază clamate de iniţiatori. Şi pe formă am putea găsi acestor proiecte multe defecte, majoritatea sesizate deja de presă. Pe scurt, ar fi fost de preferat să fie chemaţi, în mod transparent, mulţi experţi în educaţie, ba chiar cei mai incomozi şi vocali dintre criticii actualului sistem educaţional, puşi la aceeaşi masă şi ascultaţi, până ieşea ceva funcţional. Fără grabă. Fără a rămâne surd la reacţiile atâtor profesionişti din domeniu. Şi fără a-ţi lăuda propriul proiect tocmai când era momentul de ascultat, de argumentat, de dezbătut.

Ce lipsește cel mai mult în politicile educației autohtone?

Avem nevoie mai mult decât oricând de spirit critic și creativitate în educaţie, de toate părţile: decidenţi, profesori, elevi sau studenţi. Asta înseamnă că avem nevoie atât de cercetarea de excelenţă, cât şi de predarea de competenţe. Să abandonăm livrarea de informaţii în favoarea analizării, comparaţiei, contextualizării ei. Pentru asta contează fundamental ciclul final de studii, cel universitar, de unde ies profesorii care se duc apoi să educe întreaga populaţie şcolară. Iar aici mi se pare nerealist să ridici ștacheta după un model occidental fără să creezi un cadru generos şi coerent în care un om competent nu doar să vrea și să ştie, dar să şi poată excela. De exemplu, o măsură importantă și ignorată în politicile educaţionale este debirocratizarea. S-ar putea începe prin degrevarea cadrelor didactice de toată birocraţia care le revine şi de care este capabil un funcţionar, în favoarea accentului pus pe cercetare, pe inovarea în predare, pe tutoriat. După mine, în cazul universităţilor, ar fi nevoie şi de mai multă flexibilitate în privinţa aşezării cursurilor în planurile de învăţământ. Dacă, de pildă, s-ar permite profesorilor să îşi aşeze cursurile dintr-un an universitar într-un singur semestru, pentru ca în celălalt semestru să se dedice exclusiv cercetării (documentare în biblioteci şi arhive, mers la conferinţe, publicat articole, scris cărţi etc.), abia atunci ar fi justificat să li se ceară îndeplinirea unor criterii de performanţă mai ridicate. Un alt element care lipseşte este concordanţa de ansamblu între ce predăm şi ce vedem că se întâmplă concret în societate, la nivelul guvernanţilor. Ce ziceam mai devreme legat de propunerile din proiectele Legilor Educaţiei privind plagiatul sau renunţarea la titlul de doctor. Avem multă corupţie în societate, punem în programă ore de etică şi integritate şi apoi venim cu o reformă a educaţiei care nu ne arată decât că protejăm impostura la vârf, deci că batem pasul pe loc, în fond.

Ce-i descurajează pe tineri când vine vorba să aleagă o carieră pedagogică? 

În opinia mea, tinerii nu ar alege o carieră didactică din cel puţin două motive principale. În primul rând, aş menţiona salariul, care nu îi atrage pe cei mai buni studenţi să devină profesori. În cazul carierei universitare, locurile sunt puţine și cerinţele destul de mari. Pentru a putea candida este nevoie de mulţi ani de studiu, de publicaţii şi participări la conferinţe etc., la capătul cărora nu te aşteaptă decât incertitudine în privinţa şansei scoaterii la concurs a vreunui post. Fără sprijinul familiei sau al unei burse, pur şi simplu nu poţi reuşi. Pot trece ani de zile în care posturile să fie blocate sau, pur şi simplu, să nu fie necesare angajări. Apoi, mi-e teamă că un alt motiv pentru lipsa de atractivitate a carierei pedagogice ţine şi de lipsa de atractivitate a conţinuturilor, în multe cazuri învechite, decuplate de la actualitate, dar și a metodelor utilizate de dascăli. Dacă nu te atrage nici conţinutul unei discipline, nici interacţiunea, dacă nu găseşti modele printre profesori, sunt şanse minime să iei vreodată în considerare o astfel de profesie. Din fericire, eu am avut șansa să găsesc acele modele de profesori care să mă inspire să fac o astfel de alegere.