De ce ne (mai) încurcă azi Mircea Vulcănescu și statuile lui

Mircea Vulcănescu trebuie să rămână în memoria colectivă ca un erou-martir, fiindcă a fost supus umilințelor inumane ale unui regim criminal, trecându-i-se cu vederea biografia anterioară? Mulți politicieni autohtoni par să încline spre prima variantă, fiindcă li se pare că e mai bună pentru electorat, fiindcă Biserica Ortodoxă Română îl recuperează activ pe Vulcănescu și ce spune Biserica poate fi mai important decât ce spun documentele istorice. Apoi, mai există naționaliștii vocali, cei care s-au alăturat Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) și care fac propagandă activă în aceeași măsură în parlament și în stradă.

Așa că, în București există încă un liceu Mircea Vulcănescu, iar zilele trecute proiectul de hotărâre pentru înlăturarea bustului lui Mircea Vulcănescu din Parcul Sfântul Ştefan nu a mai fost adoptat.

Vulcănescu nu a fost doar un intelectual care a scris cu simpatie despre legionari, ci a intrat în cohorta celor imbecilizați și inutilizabili, după cum îl descria Eugen Ionescu într-o scrisoare către Tudor Vianu din 1945 (Vlad Alexandrescu, ed. Minerva 1944). A fost subsecretar de stat la ministerul Finanțelor și a făcut parte din guvernul Antonescu din ianuarie 1941 până în august 1944. Există stenograme din această perioadă care scot la iveală participarea sa activă la deciziile care au dus la deposedarea de averi și bani a evreilor deportați în Transnistria și apoi la exterminarea acestora. Normele de colectare a metalelor prețioase de la evrei au fost formulate de el, după ce subordonații săi au gândit soluții prea slabe.

Vulcănescu a fost parte a unui stat criminal și a participat prin poziția lui și prin directivele asumate la suferința și moartea a mii de oameni. Merită celebrat, doar fiindcă mai târziu a devenit victima unui alt regim criminal?

În 2019, Măriuca Vulcănescu a pierdut definitiv procesul de reabilitare a tatălui său prin care îi cerea instanței să constate „caracterul politic al condamnării” lui Mircea Vulcănescu. Pe scurt, Curtea de Apel București ajungea la concluzia că la baza condamnării lui „nu a stat împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.

Evident, că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1948 prin care Vulcănescu a fost pedepsit pentru crime de război într-un proces colectiv, nu a avut loc într-un mediu juridic septic și că nu știm încă toate detaliile. Există o controversă între unii apărători ai drepturilor omului, care aduc argumente care l-ar putea exonera pe Vulcănescu de acuzațiile care i se aduc și alții care le consideră excesive.

Dincolo de această dezbatere, istoria ar trebui scrisă, nu transformată în statui.

Deputatul liberal Alexandru Muraru, care ca istoric a studiat perioada interbelică și derapajele extremei drepte interbelice a explicat într-un articol de ce în cazul bustului din București nu a putut fi luată o decizie și de ce Vulcănescu nu este  un martir al creștinismului în fața bolșevismului.  

Altfel spus, România nu are nevoie de efuziuni pentru un trecut criminal și nici de mitizarea antisemiților de profesie sau de transformarea atrocităților în amintiri deformate. Războiul de lângă noi e doar o lecție în plus care ne poate ajuta să punem sub lupa corectă trecutul.