Democraţiile anglosaxone între Trump, Thunberg şi Johnson
25 septembrie 2019
La summitul climatic de la New York, drumurile liderului lumii libere s-au încrucişat cu ale celei care dă şfichiuitoare lecţii anticapitaliste elitei politice occidentale. Nimic n-a captivat mai mult atenţia presei internaţionale, decât privirea încărcată de ură asasină aruncată preşedintelui american de adolescenta suedeză, căreia, cu biciul la picior, îi place să plângă, să ameninţe, să panicheze lumea şi s-o blesteme în văzul tuturor mai-marilor şi mai-micilor ei.
Invidios, pesemne, pe atenţia plină de devoţiune care i se acordă în massmedia globală marii preotese a luptei contra schimbărilor climatice, a cărei ură nu e clar de ce ar fi mai acceptabilă decât ale extremiştilor de dreapta, liderul lumii, care se dă patriot antiglobalist, a încercat să se răzbune, reducând-o prin ironii caustice, pe twitter, la o dimensiune potrivită. Profeta mişcării globale a ecologismului total, vituperând trecutul şi prezentul în numele unui viitor salvaţionist, s-a revanşat, întorcându-i promotorului ideii de "America first" întreg sarcasmul ei.
Ce izbeşte la acest duel global, derulat în mare parte fără vorbe? Ciocnirea în sine pare, până la un punct, normală pentru doi dintre cei mai mari "influenceri" de pe glob. Frapează, totuşi, asimetria protagoniştilor lui. Şi mai şocantă ar trebui să fie atenţia disproporţionată acordată de o presă ineptă unor inşi dotaţi, ambii, cu impulsuri narcisiste şi exhibiţioniste şi cu un mare talent actoricesc, maeştri în a stârni angoase globale, care întreţin raporturi problematice cu faptele, cu adevărul, cu raţiunea, cu ştiinţa şi cu democraţia. Ce-i drept, unul dintre ei e chiar liderul superputerii, Donald Trump.
E omul care, pentru mâna împăciuitoare întinsă, la New York, belicosului Iran se vede pentru prima dată în viaţă lăudat de vesteuropeana lui Nemesis, în speţă, de o parte din elita politică franco-germană, care l-a detestat până acum cu cordialitatea cu care l-a iubit pe Barack Obama.
Or, în chiar clipa în care Trump suscita, în fine, în chestiunea cheie a Iranului, bunăvoinţa stângii apusene, iar liderii vesteuropeni începeau, la rândul lor, să i se supună execratului Zampano american, opoziţia democrată de peste ocean s-a revoltat. Şi a demarat procesul eliminării lui din scenă, pentru o presupusă "trădare a jurământului prezidenţial, a securităţii naţionale şi a integrităţii alegerilor".
În chestiune e convorbirea telefonică purtată în iulie de preşedinţii american şi ucrainean. Trump e învinuit că în cursul ei ar fi exercitat presiuni asupra lui Zelenski, cerându-i informaţii împovărându-l pe fiul rivalului său politic, Jo Biden, ca şi pe candidatul democrat la preşedinţie. Căci Biden senior solicitase imperativ, în 2016, îndepărtarea procurorului general ucrainean, în măsură să investigheze o firmă ucraineană acuzată de corupţie, a cărei conducere îl cooptase pe fiul său. În context, conform acuzelor circulând în presa de peste ocean, Trump ar fi reţinut, ca instrument de presiune, o tranşă de ajutoare destinate Ucrainei, în valoare de 400.000.000 de dolari.
Or, una e a acuza. Alta a dovedi acuza. Şi cu totul alta a convinge Congresul, după o îndelungată investigaţie în Camera Reprezentanţilor şi un vot în ambele camere ale forului legislativ, să accepte suspendarea din funcţie a preşedintelui ales, în condiţiile în care Senatul e dominat de republicani.
Procedurile de impeachment demarate în istoria SUA au dat, ambele, greş. Dar simpla lor iniţiere e clar că şubrezeşte considerabil poziţia preşedintelui, impactul destabilizării asupra unei democraţii americane care tocmai trece printr-o criză de-o amploare fără precedent fiind incalculabil.
Amplu ilustrată de lipsa acută de încredere în autorităţi, implicată de adularea furibundă a unor personaje rebele pitoreşti, dar apucate, prea puţin şcolite şi cu atât mai puţin calificate să conducă fie şi un grup de elevi, necum mişcări globale, ca Greta Thunberg, această criză e generală. Şi afectează grav şi Marea Britanie. Unde, în lipsa unei constituţii scrise, Curtea Supremă a dezavuat decizia premierului Boris Johnson de a trimite parlamentul în concediu, modificând, astfel, raporturile de putere între instituţiile statului, spre a favoriza forul legislativ. Or, departe de a întări, cum pare, democraţia, acest demers judiciar ar putea avea efecte dintre cele mai problematice.
Fiindcă parlamentarii reveniţi azi din concediul lor forţat n-au fost în stare, până acum, să adopte nicio decizie constructivă şi să livreze poporului britanic ceea ce electoratul ceruse prin referendumul din 2016. Apoi, opoziţia îi cere premierului demisia, dar nu vrea şi, covârşită de extremism şi antisemitism laburist, nici nu e în stare să preia puterea prin moţiune de cenzură şi alegeri anticipate. În plus, decizia judecătorilor supremi o plasează pe regină într-o poziţie extrem de dificilă, în fapt imposibilă, de vreme ce, în contra cutumelor şi constituţiei nescrise a Regatului Unit, o va obliga, pe viitor, să evalueze politic şi, la rigoare, să respingă hotărârile premierilor ei.
E adevărat că nu e treaba judecătorilor să se-ngrijească de soarta unei scene politice. Datoria lor e să apere legea. Dar în condiţiile în care celelalte puteri, inclusiv presa locală, precum şi universităţile, ajunse bastioane ale cenzurii, în fapt o lume întreagă par să se fi smintit, e greu să se iasă din vreun blocaj sau criză. În schimb câştigă nihilismul, pierde libertatea, pierd drepturile şi justiţia. Chiar dacă dincolo de Canalul Mânecii prea puţini se arată dornici să se întoarcă la absolutism, e clar că Brexitul, refuzat poporului în numele unor argumente comerciale, înainte de a fi politice, a pus democraţia britanică la mare încercare.
Ar fi marea şansă a europenilor să ajute în ceasul al 12-lea Regatul Unit să-şi croiască un drum lin spre o independenţă mutual avantajoasă insularilor şi continentalilor. Dar în sarabanda resentimentelor şi rateurilor, care au însoţit din capul locului fenomenul numit Brexit, e greu de grezut că eurocraţii n-o vor irosi, amplificând criza democraţiilor, izvorâte, in corpore, din instituţiile celor anglosaxone.
Pe scurt, dacă mama democraţiilor liberale stă să se năruie, nu văd cum ar putea să le meargă bine fiicelor şi nepoatelor ei. Ori drepturilor individuale şi economiei de piaţă.