Despre armata europeană

Prim-ministrul Dacian Cioloș a întărit faptul că ideea unei armate europene, care făcuse lumea să tresară după vizita lui François Hollande la București, nu este un proiect de luat în serios. În interviul acordat Agerpres, la finele săptămânii trecute, premierul a spus: ”Cred că ideea constituirii unei armate unice europene este o idee care poate să evolueze pe termen lung. Pe termen scurt, pe termen mediu, se pune problema în primul rând a unei cooperări întărite între statele membre europene pentru o intervenție mai coordonată între anumite teatre de operații unde Uniunea Europeană are un interes și poate să ajute”.

La București, ideea luată în litera ei crease îngrijorări  cât se poate de firești, căci țara abia dacă își onorează obligațiile față de NATO, darămite să mai investească într-o forță paralelă. Prin urmare replica premierului calmează spiritele și clarifică ceea ce președintele Iohannis nu reușise să facă pe deplin. De altfel rezervele fuseseră exprimate, încă înainte de reuniunea de la Bratislava, și de polonezi, care semnalaseră că nu doresc să apară rivalități în relația cu NATO. O poziție diferită a formulat premierul Ungariei, Viktor Orban, care s-a arătat încântat de idee, la fel ca și omologul să ceh Bohuslav Sobotka, dar ar fi bine să obervăm că motivațiile lor nu par identice cu cele ale Franței sau Germaniei. Liderii din Europa Centrală văd în proiectul armatei europene mai ales posibilitatea de a crea o forță aptă să blocheze fluxurile migratorii, tratând migrația nu ca pe o chestiune socială, ci ca pe una care ține în primul rând de securitate. Spre comparație, în Germania, doar AfD pune problema în termeni asemănători. Polonezii, mai grijulii cu subiectul NATO, au încercat să dezambiguizeze problema, spunând explicit că văd armata europeană ca pe o patrulă frontalieră.

Prin urmare ideea armatei europene a părut să avanseze doar grație unui malentendu. Franța și Germania au susținut propunerea în primul rând cu intenția de a crea un nou cadru instituțional prin care noi componente ale suveranității statelor membre să fie delegate la Bruxelles. În 1951, apariția Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului nu slujea unei nevoi presante, nu era rezultatul unei crize economice, ci un proiect menit să creeze o puternică interdependență între statele membre, pregătind astfel o apropiere mai puternică pe viitor. Cancelarul Adenauer primise foarte bine propunerea franceză, în care vedea ”salvarea Europei și salvarea Germaniei” . Astăzi la Berlin și la Paris, cel puțin înainte de alegeri, se crede iarăși că Europa ar avea nevoie de o nouă constrângere instituțională care să pună, vrând-nevrând, toate statele laolaltă, creându-le un nou cadru de acțiune supranațională.

Așa cum am văzut însă, Europa Centrală întrevede în acest proiect mai curând deturnarea politicii migraționiste inițiate de cancelara Angela Merkel și replierea Europei pe identitatea sa istorică. Liderii politici europeni vorbesc împreună despre armata comună, înțelegând însă lucruri complet diferite.

Dar pe lângă cele două mari poziții semnalate, care sunt de acord  numai în aparență, apar și ambiguitățile unor țări ca România, care  nu reușesc să se afilieze complet niciunei perspective. Deși Bucureștiul și-ar dori să fie cooptat de Franța și Germania în ”grupul de inițiativă”, e clar că e mult mai reticent la ideea unei forțe comune europene decât Ungaria sau Cehia, care nu par să pună un preț atât de mare pe NATO.

Un alt motiv pentru care armata europeană nu poate fi deocamdată un subiect serios este că, atât în Franța, cât și în Germania vor avea loc alegeri care ar putea conduce la o reformulare importantă a politicilor de până acum. În sfârșit, alegeri vor avea loc și în România în decembrie, dar aceste preocupări nu reușesc să intre pe agenda dezbaterilor electorale din mai multe motive, pe care nu știm bine cum să le ierarhizăm. Există cu certitudine un amestec de timiditate politică și de incompetență care inhibă aceste dezbateri, dar poate motivul cel mai important (care pretinde o analiză separată) este că partidele se consideră dispensate să discute subiectele ”mari” , pe care le deleagă instinctiv altor foruri, mulțumindu-se cu o mică și zgomotoasă sfadă subsidiară.