Destinul femeilor la cheremul algoritmului politic

Se vorbește de trei decenii despre egalitatea de șanse între femei și bărbați, fără ca realitatea din România să confirme în vreun fel acest comandament, declamat de politicieni mai ales în campaniile electorale.

Președintele PSD Marcel Ciolacu și premierul Nicolae Ciucă au participat luni la Gala „Women in Economy - Day by day Heroes “, organizată de Confederaţia Naţională pentru Antreprenoriat Feminin - CONAF. Dincolo de limbajul de lemn al celor doi lideri ai coaliției, Ciolacu a amintit de proiectul de lege inițiat anul trecut care prevede ca 30% dintre candidaţii de pe liste la alegerile locale să fie femei, iar 30% din locurile consiliilor de administraţie ale întreprinderilor de stat să fie ocupate „de către doamne“.

România are cea mai mică rată de reprezentare a femeilor în politică și administrație dintre țările Uniunii Europene. Pe de o parte misoginismul, iar pe de alta solidaritatea dintre bărbați în haiduciile infracționale au perpetuat timp de trei decenii inegalitatea de șanse a femeilor în spațiul public.

Promovarea femeilor în funcții politice sau administrative în baza unui prag stabilit printr-o lege, în baza unui procent de reprezentare, o socotesc umilitoare. Performanța ar trebui să arunce la coșul de gunoi deciziile politice care trasează destinul unei femei.  

Comunismul și salopetele albastre 

În primele decade ale comunismului, divorțurile erau aproape interzise. Nu prin vreo lege, ci pentru că ierarhii Partidului Comunist considerau destrămarea familiei ca pe o abatere de la normele sociale, mai ales în rândul activiștilor, de la baza piramidei până la membrii Comitetului Central al PCR.

Sub eticheta milioanelor de salopete albastre purtate deopotrivă de bărbați și femei care se scurgeau în fiecare dimineață pe porțile mamuților industriali, partidul voia să acrediteze ideea că femeile erau egale cu bărbații și că nu exista discriminare. Ba mai mult, propagandiștii regimului totalitar ordonau politrucilor de la ziarul Scânteia să publice articole despre femei fruntașe care depășeau de două-trei ori norma la atelierele de sculărie, mecanică, la strung, la raboteză. Desigur că fruntașele în câmpul muncii nu erau privite cu ochi buni de bărbații în salopetă albastră, iar unii maiștri le puneau bețe-n roate din solidaritate cu partea masculină.

A trebuit să curgă multă apă pe Dâmbovița până când s-a putut vorbi liber, fără teama de a intra pe fir Securitatea, despre discriminarea femeilor la locul de muncă, despre inegalitatea de șanse pentru a ocupa o funcție în politică, în administrație, în companiile de stat și chiar în breasla uniunilor de creație. De pildă, criticul Nicolae Manolescu a rămas multă vreme în funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Din câte știu, USR nu a fost niciodată condusă de o scriitoare.

Femei care merg cu doi pași în urma bărbaților

Potrivit unui sondaj recent realizat de platforma BestJobs, o treime din femeile românce se ocupă singure de gospodărie, alocând cel puțin patru ore pe zi treburilor casnice și educației copiilor, chiar dacă au și un loc de muncă. Aceeași sursă relevă că 19% dintre femei fac și reparațiile din casă. Decriptând datele statistice, înțelegem că, pentru a nu mai chema meseriașii care îți iau și pielea de pe tine, femeile repară singure o priză, folosesc bormașina pentru a pune un tablou pe perete, taie cu fierăstrăul un blat pentru bucătărie, repară o ușă care a ieșit din balamale, zugrăvesc și încă altele.

„În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o aducătoare de copii“, era verdictul sever al lui George Călinescu referitor la statutul femeii din mediul rural (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, 1941). 

De-a lungul a trei decenii de tranziție spre nicăieri realitatea s-a mai ajustat în ceea ce privește condiția femeii de la țară, dar nu în așa măsură încât ea să fie pe aceeași treaptă cu bărbatul. Încă mai merge cu doi pași în urma bărbatului atunci când se duc la un botez, la o nuntă, la o înmormântare. Însă pe de altă parte, sunt femei care au luat taurul de coarne și au pus pe picioare mici afaceri, mai ales în zona agroturismului. Ele se ocupă de toate cele, inclusiv de treburile din casă, în timp ce bărbații lor se îmbată la cârciumă iar seara când ajung acasă le aplică și o mamă de bătaie, ca un "bonus" pentru munca istovitoare de peste zi.

Metehnele acestea funcționează și azi în familiile aflate la primele generații cu pantofi în București și în marile orașe, sunt o moștenire a vieții rurale, tezaurizată odată cu industrializarea și migrația țăranilor de la sat la oraș. Bărbatul e stăpânul familiei, când vine seara de la muncă se proțăpește în fața televizorului cu o bere în mână și așteaptă ca soția să aducă mâncarea. Chiar dacă și femeia are un loc de muncă, tot ea trebuie „să țină casa“, bărbatul nu spală o farfurie, nu curăță un cartof, nu leagănă copilul de câteva luni care are colici și plânge întruna. Nu generalizez, dar sunt mult prea multe cazuri de bărbați care nu au dat femeilor lor niciodată în viață un buchet de flori. Unii își îndeplinesc această „îndatorire“ o dată pe an, de Ziua femeii...