Dresda împlineşte 800 de ani – O incursiune în opt centenare de istorie

„Ce este Dresda?”, se întreabă Matthias Griebel, un localnic septagenar. „Sigur că sunt multe oraşe frumoase în Germania, das Dresda are pentru mine ceva aparte”, continuă el, „nu doar pentru că este oraşul meu natal, pe care nu l-am părăsit niciodată şi unde trăiesc şi în ziua de astăzi, adică de 70 de ani încoace. Dresda este deosebită prin istoria ei bogată şi tradiţiile ei culturale, dar şi datorită aşezării ei în centrul unui peisaj fermecător. Apoi, Dresda este unică datorită dragostei pe care i-o poartă localnicii”.

Istoria bogată a Dresdei – numele clădirilor păstrează amintirile... Terasa Brühl, de pildă, poartă numele primului ministru saxon Heinrich Graf von Brühl, care i-a slujit prinţului elector Friedrich August I, supranumit August cel Puternic. Din grădinile şi palatul Brühl n-au mai rămas decât numele. Dar Terasa Brühl, promenada de-a lungul Elbei, amenajată pe acoperişul fostelor cazemate, este şi astăzi un punct de atracţie turistică, o bijuterie barocă, supranumită „balconul Europei”. Explicaţia ne-o oferă Matthias Griebel:

„Terasa Brühl nu se numeşte „balconul Europei”, deoarece oferă o panoramă asupra Europei, ci deoarece Europa se plimba de-a lungul ei”...

Astăzi, „balconul Europei” este integrat într-un minunat peisaj arhitectonic baroc care cuprinde Academia de Belle Arte, muzeul Albertinum, celebra Frauenkirche, prăbuşită în cel de-al doilea război mondial şi reconstruită, respectiv reinaugurată anul trecut, Biserica Catolică Regală, Opera de Stat construită de maestrul-arhitect Gottfried Semper, castelul regal şi celebrul Zwinger care găzduieşte, printre alte piese de valoare, Madona Sixtină a lui Rafael.

Istoria Dresdei îşi întinde rădăcinile până în anul 600 d.Hr., când pe malurile Elbei s-au aşezat sorbii, populaţie slavonă care venea din Boemia. Ei au denumit ţinuturile de-a lungul Elbei „Nissan”, cum ar veni „ţara de jos”. În prezent, minoritatea sorbă este pe cale de dispariţie. Nenumărate denumiri geografice cu sonoritate slavonă amintesc însă şi astăzi de originile îndepărtate, precum localităţile Kleintzschachwitz, Niedersedlitz sau Blasewitz şi Loschwitz - cele două cartiere îngemănate de o parte şi de alta a primului pod din lume nituit în întregime, denumit, datorită culorii sale bleu pal Minunea albastră. Acestea sunt cartierele de lux din Dresda, preferate şi de artiştii care-şi găsesc inspiraţia în minunatul peisaj terasat de pe malurile fluviului. Vilele rezidenţiale, datând de mai bine de un secol, trebuiau construite cât mai diferit unele de altele pentru a oferi, laolaltă, un peisaj cât mai variat şi mai somptuos.

Abia în 920 teritoriile din jurul Dresdei au intrat definitiv sub stăpânire germană. Odată cu venirea sorbilor a început şi migrarea ţăranilor germani pe aceste meleaguri, care au edificat în 929 cetatea din Meißen. La nici jumatate de secol, Meißen devenea sediul episcopatului saxon. Anul acesta, Dresda celebrează, de asemenea, 900 de ani de la moartea episcopului Benno, care i-a creştinat pe slavi.

Recentele descoperiri arheologice prilejuite de restaurarea Bisericii Maicii Domnului, Frauenkirche, atestează aşezări omeneşti în zona Dresdei însă din negura timpului, din perioada ceramicii incizate. Culturile civilizaţiei saxone, au aşezat în perimetrul Dresdei oraş peste oraş. În jurul bisericii Frauenkirche, şantierul a expus fundamentul fortificaţiilor medievale, foarte bine conservat, la fel ca şi pavajul şi casele cu bârne de lemn, cu grinzile aproape intacte. Vestigiile arheologice au fost însă strămutate cu grijă, pentru a face loc unei parcări subterane. Au rămas doar câteva resturi expuse la vedere, ca mărturie a trecutului istoric al oraşului. Deasupra parcării subterane s-au reconstruit într-un timp record şi celelalte clădiri care au cazut pradă bombardamentului din 13 februarie 1945. Drept inspiraţie pentru atmosfera citadină interbelică au servit nenumărate tablouri ale pictorilor Caspar David Friedrich, Gotthard Kühl şi Oskar Kokoschka. Aşa-numita Piaţa nouă arată astăzi aproape ca şi cum n-ar fi cunoscut nicicând ravagiile războiului.

Dresda a existat, prin urmare, cu mult înainte de 31.martie 1206. La această dată însă ea a fost pentru prima oară atestată drept civitas, într-un document al Contelui de Meißen, în contextul conflictului dintre Contele de Dohna şi Episcopul de Meißen, care-şi disputau drepturile feudale asupra oraşului. Sistemul de fortificaţii a fost construit abia în secolul al 16-lea, din precauţie, în eventualitatea unui război. Astfel, orăşenii au scăpat nevătămaţi în timpul Războiului de 30 de ani (1618 – 1648), în timp ce oraşul învecinat Meißen a fost distrus complet.

Următoarele secole au stat sub semnul credinţei. Spre deosebire de alte oraşe, Dresda a cunoscut Reformaţia la iniţiativa Casei Regale. Martin Luther publicase tezele de la Wittenberg în 1517. Dresda a continuat însă să rămână catolică datorită ducelui ei Georg. În 1539, în ziua morţii acestuia, fratele lui protestant, Heinrich, şi-a făcut intrarea în oraş şi a „executat” rapid Reformaţia. Curând, Dresda a devenit nucleul protestantismului luteran, exercitându-şi influenţa în toată Germania, atât în plan teologic cât şi în plan politic.

În acea vreme, Dresda nu era un centru universitar, iar în plan economic avea rivali puternici în Saxonia: centrul comercial cu tradiţie – Leipzig, şi Freiberg – metropola exploatării argintului. Dresda a ştiut însă mereu să profite de pe urma concurenţilor ei. Argintul exploatat la Freiberg era comercializat de-a lungul străduţei înguste dintre Frauenkirche şi Terasa Brühl, numită şi astăzi Münzgasse – Strada Monedelor. Istoricul Karl-Heinz Blaschke ne explică:

„Tot oraşul dimpreună cu castelul regal şi celelalte palatele, dar şi întreaga viaţă culturală a Dresdei s-au putut dezvolta doar datorită exploatării de argint din Munţii Metaliferi.”

Şi August cel Puternic şi-a clădit regatul cu argintul din Freiberg. Înainte să capete coroana Saxoniei, August călătorise prin toată Europa. Splendoarea curţii Regelui Soare şi farmecul Veneţiei l-au impresionat atât de mult, încât le-a importat la curtea sa, remodelând peisajul urban al Dresdei, care de atunci a fost supranumită şi Florenţa de pe Elba. Astfel, Elba s-a transformat în Canal Grande, de-a lungul căruia August se deplasa cu o gondolă la reşedinţa sa de vară, palatul Pillnitz care aminteşte de o pagodă chinezească. Biserica Frauenkirche, deşi este o biserică protestantă, a fost construită după modelul bisericii Santa Maria della Salute din Veneţia. Un aspect bizar la prima vedere, la care trebuie însă adăugat că, în timp ce Dresda a rămas de la Reformaţie până în prezent protestantă, regii ei n-au pregetat să se reconvertească la catolicism de dragul coroanei poloneze.

Un secol mai tărziu, Dresda, situată optim de-a lungul drumului de la Paris la Moscova, avea să şi deschidă porţile, în 1806, pentru Napoleon. Pentru prima oară au răsunat din nou clopotele Bisericii Regale Catolice. Evreii din Dresda şi-au dobândit primele drepturi cetăţeneşti, în timp ce Metternich îl avertiza pe Napoleon că va pierde războiul. Aşa a şi fost, prezicerea lui Metternich de la Dresda s-a adeverit, Napoleon pierzând răsunător Bătălia popoarelor de la Leipzig (1813). Un moment negru în istoria Saxoniei, care a pierdut, la Congresul de la Viena, în 1815, mai mult de jumătate din teritoriul său, iar visele Dresdei de a rămâne o metropolă de talia Parisului, Berlinului sau Vienei s-au spulberat. Dresda n-a mai jucat un rol important decât pe scena culturală, graţie operelor lui Caspar David Friedrich, Karl Maria von Weber, Richard Wagner, sau ale arhitectului Gottfried Semper.

Abia Revoluţia industrială a reconectat Dresda la reţelele europene şi la evoluţia rapidă a tehnologiei, cu prima garnitură de tren construită în 1839 şi cu primul vapor cu aburi în 1870. În prezent, flota istorică a Dresdei reprezintă una din principalele atracţii turistice. An de an defilează vapoarele cu aburi de 1mai pe sub podurile Elbei.

Pocesele de urbanizare au cruţat malurile Elbei. Ele conferă oraşului aerului unei aşezări în deplină comuniune cu natura şi un farmec aparte, neafectat de coloniile de blocuri socialiste. Malurile deluroase ale fluviului au avut, în timpul RDG-ului însă şi un efect mai puţin benefic asupra populaţiei, izolând oraşul de recepţia posturilor de radio şi televiziune din Republica vecină Federală. În umorul localnicilor, Dresda era supranumită Valea neştiutorilor.

Festivităţile inaugurale cu ocazia celui de-al optulea centenar al atestării oraşului Dresda vor avea loc în cele două instituţii simbolice ale oraşului: la Opera de Stat (Semperoper) şi în Biserica Frauenkirche. Amândouă au fost distruse până-n temelii la bombardamentele în două reprize din timpul nopţii din 13.februarie 1945. În timp ce Opera a fost reconstruită, ca şi Zwinger-ul, în vremea comunistă, Frauenkirche a încremenit timp de 50 de ani într-un strigăt de durere, în condamnarea umanităţii la adresa războiului.

Lacrimile Dresdei, care-şi deplânge şi astăzi victimele, au contribuit însă multă vreme la mistificarea rolului strategic al oraşului la sfârşitul războiului. Istoricul britanic Frederic Taylor a reamintit în cartea sa – controversată la Dresda – că metropola de pe Elba era un important nod de cale ferată, cu o garnizoană proprie, cu trupe – ca orice oraş de graniţă. Avioanele britanice aveau ca scop să-i împiedice pe germani să trimită întăriri pe frontul de Est. De aceea, bombardamentele din februarie ’45 nu au fost îndreptate exclusiv împotriva Dresdei, ci şi a oraşelor Chemnitz şi Berlin. Doar că atacurile de aceeaşi intensitate la Chemnitz au făcut mult mai puţine victime ca la Dresda, unde se refugiaseră în acele zile mii de persoane civile. Numărul victimelor din noaptea din 13 februarie ’45 a fost estimat la 35 000, iar bombardamentul Dresdei a devenit simbolul cruzimii unui război aerian declanşat de aviaţia militară germană şi săvârşit de flota aeriană a forţelor aliate.

În ciuda întregii suferinţe şi a distrugerii oraşului, atacurile asupra Dresdei din februarie ’45 i-au salvat pe ultimii 175 de evrei care primiseră în dimineaţa aceleiaşi zile ordinul de deportare. Unul din supravieţuitori, Joachim Aris, astăzi preşedintele Comunităţii saxone Evreieşti a declarat:

„Eu m-am născut aici. Devastarea oraşului şi suferinţa imensă a cetăţenilor, în mare parte nevinovaţi, este un lucru cumplit, al cărui sens trebuie văzut însă în contextul cauză-efect.”

În acest sens, nu se potriveşte nimic mai bine în încheiere, ca mărturisirea autorului Erich Kästner: „Dacă pot spune că am învăţat nu doar ce este rău şi crud în lume, ci şi ce este sublim, datorez această revelaţie norocului de a fi crescut la Dresda”.