„După lupte seculare“, eșecul Schengen merge mai departe

Începând cu criminalul fesenist Mihai Chițac și încheind cu liberalul plagiator Lucian Bode, România a avut 30 de miniștri de Interne. Unii dintre ei au avut mai multe mandate, iar alții au condus ministerul mai puțin de o lună – și nu-i includ aici pe miniștrii ad interim.

Gabriel Oprea încă este inculpat într-un proces pentru ucidere din culpă care durează de ani de zile. Vasile Blaga, anchetat pentru trafic de influență în dosarul „bani pentru partid“ (vorbim de 700.000 de euro pe care i-ar fi luat mită), a fost trimis în judecată în 2016, pentru ca în iunie anul trecut ÎCCJ să-l achite definitiv, judecătorii motivând că „încadrarea făcută de procuror a fost greșită“. Procurorul care a instrumentat dosarul, Mircea Negulescu, este acum judecat de Înalta Curte pentru presupuse abuzuri în instrumentarea dosarelor. Nu e primul caz în care indivizi din Ministerul de Interne par să fi trăit în concubinaj cu magistrați din Ministerul Justiției. Vasile Blaga este acum deputat în Parlamentul European. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

În tandem cu MCV, dosarul Schengen a fost la fel de aneantizat de clasa politică

Realitatea e că marea majoritate a miniștrilor de Interne ai României au fost de-a lungul timpului o pradă ușoară pentru generalii care fac jocurile în unul dintre cele mai corupte ministere. Cum să numești o fostă secretară la o școală din Videle, numita Carmen Daniela Dan, să conducă un minister populat de șacali hămesiți după bani și funcții? Ce a făcut pupila lui Liviu Dragnea pentru primirea României în Schengen? Dar predecesorii și succesorii, încheind cu Lucian Bode, care a avut mai mult de luptat cu acuzațiile de plagiat decât cu piedicile Austriei și Olandei în dosarul Schengen? Miliardele de euro pe care le-a cheltuit România în ultimii 11 ani pentru securizarea granițelor sunt nota de plată a miniștrilor de Interne și în general a clasei politice corupte.

A trecut aproape o lună și jumătate de la votul Austriei împotriva  aderării României la spațiul Schengen, timp în care politicienii de la București au tăcut mâlc, de parcă decizia nefericită i-ar fi lovit cu leuca în cap. După declarațiile lacrimogene ori belicoase din primele zile care au succedat eșecul, subiectul a fost îngropat. Sărbătorile Crăciunului și vacanța parlamentară au pus capac unui deziderat care trebuia să țină deschisă agenda politicienilor încă de la aderarea României la Uniunea Europeană. În tandem cu MCV, dosarul Schengen a fost la fel de aneantizat de clasa politică, preocupată de jocurile de putere și aproape deloc de integrarea deplină a României în organismele europene.

Ce nu face România face diplomația greacă

Vizita la București din 18 ianuarie a ministrului grec pentru migrație și azil Notis Mitarachi a fost prilejul unor declarații ale președintelui Iohannis și ale politicienilor din prima linie care și-au amintit subit că nu am fost primiți în Spațiul Schengen. Oficialul grec a declarat că absența României și Bulgariei din spațiul de liberă circulație este „un handicap pentru Spațiul Schengen însuși“. El a lansat recent o inițiativă de susținere a României şi Bulgariei la zona de liberă circulaţie a Uniunii Europene. A fost deja în Austria, unde s-a întâlnit cu cancelarul Karl Nehammer și cu ministrul de Interne Gerhard Karner, iar ulterior a făcut o vizită la Sofia, urmând ca în curând să aibă o întâlnire cu omologul său olandez. Turul de forță al diplomației elene este motivat în primul rând de interesele Greciei pentru industria turistică și cooperarea economică bilaterală. E un exemplu revelator de politică pragmatică, în sensul că relațiile dintre state nu se bazează pe prietenii, ci pe avantaje reciproce. Așa a fost de când e lumea și așa va fi mereu.

Într-un interviu pentru Agerpres în care a fost întrebat care ar fi un calendar realist pentru primirea României și Bulgariei în Schengen, Notis Mitarachi a spus că „în primul rând trebuie să ne punem de acord asupra paşilor concreţi care trebuie făcuţi pentru ca Austria şi Olanda să renunţe la veto-ul lor“.

Scurt și la obiect. Grecia își știe interesele și forțează pe căi diplomatice realizarea acestora, având nevoie de extinderea spațiului Schengen prin includerea României și Bulgariei.

Declarații populiste în loc de soluții

Ca un preludiu la vizita oficialului grec la București, declarațiile politicienilor români au început să curgă gârlă, însă fără a anunța pașii pe care România trebuie să-i facă pentru acceptarea în Schengen, mai exact pentru a obține pe cale diplomatică o nouă întrunire a Consiliului JAI într-un viitor apropiat și înduplecarea Austriei.

La întâlnirea anuală din 17 ianuarie cu șefii misiunilor diplomatice acreditați în România, președintele Iohannis a declarat că „succesul finalizării MCV în 2022 trebuie completat anul acesta cu aderarea binemeritată la Schengen“.

Același optimism l-a afișat și președintele UDMR Kelemen Hunor într-un interviu la RFI: „Realismul îmi spune că în 2023 șansele să intrăm în Spațiul Schengen sunt extrem de bune, inclusiv dacă nu în prima jumătate a anului, atunci în a doua jumătate“.

În aceeași zi prolifică a declarațiilor politice, într-o emisiune la România TV liderul PSD Marcel Ciolacu s-a spălat pe mâini de eșecul Schengen, ba mai mult, a arătat cu degetul către colegii de coaliție liberali pe care, într-un limbaj subliminal, i-a acuzat că au crescut în mod artificial așteptările românilor. „Trebuie să fim mai profesioniști și mai realiști când creștem așteptările. Nu am văzut lideri ai Partidului Social Democrat care să crească așteptările românilor pentru Schengen. S-a dorit confiscarea victoriei, care de fapt e un eșec. Am spus că victoria are mulți părinți și eșecul e orfan“, a declarat liderul PSD, care cu doar câteva zile înaintea întrunirii Consiliului JAI din 8 decembrie era printre liderii cei mai optimiști privind integrarea României în Spațiul Schengen.

În fine, purtătorul de cuvânt al PNL Ionuț Stroe și-a vărsat arțagul pe Facebook afirmând că „explicaţiile Austriei pentru votul împotriva României în Schengen au fost gargară“ și că „nu putem să mai acceptăm un astfel de tratament discriminatoriu pentru români, fără nici un temei“. 

Bun, și dacă nu putem să mai acceptăm, ce vom face în continuare, în afara unor declarații belicoase, a unei poziționări bățoase față de decizia nedreaptă a Austriei? Care sunt pașii de urmat? Pare că ne aflăm în punctul în care Ilie Moromete oprește căruța în drum și se întreabă: „Unde mergem noi, măi Niculae?“

Tălmăcindu-l pe dos pe Caragiale, spunem și noi: „Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru nu s-a realizat!“