Eginald Schlattner la 90 de ani: o viață ca un roman

DW: Limba maternă germană, pașaportul românesc. Ce înseamnă acasă pentru dumneavoastră?

Eginald Schlattner: Am o relație ambivalentă cu acest „acasă” - cu cuvântul, nu cu locul în sine. A fost adesea abuzat, mai ales în perioada nazistă. Literatura care i-a fost dedicată, în anii 1930, are un gust neplăcut. Oarecum straniu este că acest cuvânt, „Heimat”, există doar în germană. Are, probabil, ceva de-a face cu o anumită stare de spirit a ființei germane. Desigur, există descrieri frumoase despre ceea ce semnifică acest „acasă”. Acasă este locul în care nu trebuie să dai explicații despre tine. Pot înțelege asta.

Dumneavoastră nu trebuie să dați explicații?

Dacă spun aici, în România, că sunt sas transilvănean, toată lumea se prinde imediat de identitatea mea. Dacă spui în Germania că ești neamț din România, nu rezonează nimeni. Dacă vii din România, ești român. De ce vorbești germană? Germana a fost limba mea firească încă din copilărie. Multă vreme nu am știut să vorbesc limba română. Faptul că sașii transilvăneni au emigrat în urmă cu 900 de ani și că de atunci am continuat să trăim aici este ceva ce germanul din interior, din Germania, nu poate înțelege.

Ați simțit vreodată o legătură cu acești „germani din interior” - în afară de limbă?

Bineînțeles, pe vremea când purtam cămașa brună a Tineretului Hitlerist. Susțineam Reichul german. Pentru noi, băieții, Hitler era un semizeu. Am avut probleme în a-mi ierta tatăl pentru că nu a fost cu adevărat interesat de aceste lucruri. Dar apoi a venit momentul când am început să înțeleg din ce în ce mai mult că tatăl meu avea dreptate – și a trebuit să-i dau dreptate.

Privind înapoi, acum, la vârsta de 90 de ani, care a fost cea mai dificilă decizie pe care a trebuit să o luați în viață?

Am fost arestat de poliția politică română la sfârșitul lui decembrie 1957. La 5 mai 1958 m-am oferit pentru prima dată voluntar la un interogatoriu și am făcut Securității această ofertă: orice mă veți întreba, voi răspunde cât de bine pot, în funcție de cunoștințele și conștiința mea.

De ce?

Nu mai aveam puterea să le opun rezistență, nici refuzând să le răspund întrebărilor, nici dându-le răspunsuri false. M-au distrus cu interogatoriile nocturne: 24 de ore pe zi nu era loc unde să nu mă poată găsi - vreme de patru luni și jumătate. Cu toate acestea, persistă acuzația implicită. Fratele meu i-a spus odată unui jurnalist: „Toți am cedat”. Și spun și eu, la rândul meu: ar trebui să elaborăm acum o ierarhie a celor care au rezistat mai mult fără să toarne? Este ridicol.

Securitatea v-a transformat în martor-cheie în așa-numitul proces al scriitorilor de la Brașov, în care cinci scriitori de limbă germană au fost condamnați la pedepse lungi cu închisoare (pentru „instigare împotriva ordinii sociale și agitație” - n.red.). Cum a afectat procesul minoritatea germană?

A urmărit să o dezbine – și chiar a reușit. Aceste procese au avut loc la Brașov și nu la București, tocmai pentru că etnia germană din România își avea conducerea la Brașov. A fost premeditat.

Dar pe dumneavoastră?

Pe unii dintre scriitori i-am văzut pentru prima dată chiar acolo, la proces. Nu am avut nimic de-a face cu ei. Înființasem un cerc literar la Cluj și fusesem doar de câteva ori cu ei. Ce mi-a rămas multă vreme: răutatea consecventă cu care unii sași m-au privit după aceea.

Astăzi este clar: nu aveați alternativă decât să accepți rolul atribuit în procesul-spectacol. Mai simți uneori regrete?

Nu, nu am niciun fel de regret. Regretul este oricum un concept bizar. La vremea respectivă, nu vedeam o alternativă pentru a-mi proteja studenții din cercul literar de un proces-spectacol, care le-ar fi imputat apoi o conspirație, de altfel inexistentă.

Această focusare asimetrică a rolului de martor asupra mea exclusiv îmi pare însă stranie. Au fost diverși martori la procesul scriitorilor. În biografiile celorlalți nu se menționează că aceștia erau în proces. Sunt singurul menționat.

Ați fost condamnat la doi ani de închisoare iar pedeapsa v-ați ispășit-o deja în perioada arestului preventiv. Cum v-a afectat timpul petrecut acolo?

Eram, după doi ani de arest preventiv, atât de sătul de întrebări, încât aveam să evit orice întrebare, chiar dacă lumea dorea să știe ce am mâncat azi. Iar apoi m-am separat cumva, comportându-mă foarte comunist în cercurile noastre.

În ciuda faptului că aproape că ați absolvit studii de hidrologie, după închisoare ați fost angajat doar ca zilier.

A fost cea mai dificilă perioadă din viața mea. Pe atunci am învățat să dorm ca un cal. În pauze, care nu durau nici măcar zece minute, adormeam în picioare. Am lucrat cu romi în fabrica de cărămidă - și au avut grijă de mine. După trei zile aveam mâinile însângerate. Nu s-au dus la inginer să ceară să-i scape de sasul care îi încurcă la treabă, au zis „ascunde-te, asigură-te că directorul nu te descoperă, vom face noi treaba pentru tine”. Acolo am experimentat solidaritatea acestor oameni marginalizați, care în România sunt tratați ca samaritenii din Biblie. Asta mi-a deschis ochii. 

Regretați vreodată că nu ați plecat - după închisoare sau cel mai târziu în anii 1990, când comunitatea sașilor s-a micșorat brusc?

Niciodată, nici o singură noapte.

Cum se face? Nu aveați cum anticipa că mai târziu veți avea ocazia să deveniți inginer și, în cele din urmă, pastor.

Ar fi fost o ruptură radicală cu identitatea mea de sas transilvănean. Aceasta ține de faptul că sunt în Transilvania. Subiectul mi-a fost, în mod natural, aproape, pentru că de-a lungul timpului a emigrat întreaga mea familie: fiica mea, soția mea, mama mea, frații mei, toată lumea. Aici mai am rude doar în morminte.

Și biserica dumneavoastră a devenit tot mai goală. Ați predicat timp de 17 ani în fața stranelor goale. De ce?

În primul rând, mi-a părut rău pentru Domnul Dumnezeul nostru, care se trezește brusc într-o biserică goală, după 850 de ani. În al doilea rând, mi-am predicat mie însumi. Fiecare predică trece mai întâi prin tine. Și predicile pe care le țineam cu voce tare - în germană, pentru că băncile goale înțeleg toate limbile - erau foarte mult îndreptate înspre mine. Probabil că sunt și împins cumva automat într-acolo. Duminică dimineața, locul unui preot trebuie să fie în biserică.

Între timp aveți ocazional din nou vizitatori la biserică - rareori sași.

Toată lumea îmi este dragă, toată lumea este binevenită la mine. Nu am suferit când am fost acolo singur iar acum mă bucur pentru oricine vine. Am spus chiar la început, în 1978, când am devenit pastor în Roșia: ușa curții parohiale este deschisă tuturor.

Odată cu ultimul roman, „Brunnentore”, mare parte din biografia dumneavoastră s-a transformat deja în literatură. Rămâneți încet-încet fără subiecte?

Nu mi se va întâmpla niciodată ceea ce i s-a întâmplat unui coleg austriac care a scris două-trei cărți despre biografia lui, iar când nu a mai rămas nimic de scris, s-a împușcat. Dimpotrivă: trebuie mereu să mă rog ca Duhul Sfânt să mă înfrâneze din bucuria de a spune povești, cu care mă binecuvântează. Am senzația că încă mă atrag locurile unde am mult timp la dispoziție. Sper ca după ce va fi trecut petrecerea de ziua mea de naștere, să mă pot duce din nou la o mănăstire, pentru că acolo există doar toaca si clopoțelul.

Înseamnă asta că și după 90 de ani tot ce vă doriți, înainte de toate, este mai mult timp?

Da, cât mai mult timp pentru mine. Uneori, într-o parohie nu apuci să dormi sau să te rogi. Pe de altă parte, dacă am timp, mă pătrunde entuziasmul de a povesti. Atunci vreau să spun ceva în două propoziții - și din asta se naște o miniatură.