Europa, lumea şi miza alegerilor franceze

În răstimp, bună parte din Germania, inclusiv cea oficială, îi va ţine pumnii actualului preşedinte. Şi nu întâmplător.

Dar oare ce şanse mai are Sarkozy să câştige scrutinul prezidenţial francez? Calculul sondajelor îl vede pe candidatul dreptei înfrânt categoric, la o distanţă apreciabilă, de 10 puncte, de challangerul său de stânga.

Sondajele care au precedat primul tur de scrutin s-au dovedit, în esenţă, juste, chiar dacă n-au prevăzut magnitudinea succesului repurtat de candidata Frontului Naţional şi a dreptei populiste, Marine Le Pen.

În scrutinul de balotaj lupta se va da pentru voturile ei, ale centristului Bayrou ca şi ale alianţei de extremă stângă, având în frunte un troţkist cu propensiuni naţionalist-gaulliste.

Spre a culege voturile centriştilor şi ale extremei drepte, Sarkozy se va vedea confruntat cu o misiune cvasi-imposibilă. Pentru că promisiunile pe care preşedintele le-ar putea face populiştilor, xenofobilor şi rasiştilor nu se potrivesc de fel cu aşteptările celor care l-au ales pe Bayrou.

În plus, circa 4 din 6 alegători ai Frontului Naţional detestă democraţia mai mult decât orice şi vor prefera, probabil, rămânerea acasă, unui vot acordat antipatizatului Sarkozy .

Or, nu doar pentru francezi, opţiunea în favoarea actualului preşedinte sau a contracandidatului său de stânga are o miză enormă. De ea depinde, în bună măsură, viitorul raporturilor franco-germane, bunul mers al motorului european şi ca atare viitorul Europei.

Nu întâmplător, cancelarul german Angela Merkel s-a hotărât să încalce o îndelungată tradiţie de neutralitate germană în campaniile electorale ale ţărilor vecine şi s-a implicat vădit şi făţiş în lupta pentru palatul Elysee de partea actualului preşedinte al Franţei.

Între timp, fie şi indirect, Merkel şi Hollande s-au contactat reciproc, dar opţiunea pro-Sarkozy a alianţei guvernamentale germane e, fireşte, bătută în cuie.

Spre deosebire de Hollande, care şi-a anunţat intenţia de a renegocia pactului fiscal şi măsurile de salvare a monedei euro, promiţându-le francezilor marea cu sarea, în răspăr faţă de vistieria publică şi de regresul economic, Sarkozy s-a arătat ceva mai conştient de pariul vremilor.

În pofida diverselor sale neajunsuri în materie de imagine, Sarkozy, care a gafat în special la începutul mandatului său, creându-şi o imagine de „preşedinte al bogătaşilor”, ştie şi îşi asumă esenţialul. Preşedintele în exerciţiu ştie bunăoară că Europa e angrenată într-o dificilă luptă pentru adaptarea la rigorile competitivităţii globale şi că nu va face faţă concurenţei tot mai acerbe din Asia şi America Latină, fără un buget echilibrat.

Deşi i-au erodat masiv popularitatea, reformele sale în domeniul fiscal şi al pensiilor s-au dovedit ineluctabile. Aceste reforme nu sunt însă nici pe departe suficiente. Şomajul imens, în special în rândul celor tineri, continuă să fie una dintre cele mai serioase probleme confruntând Franţa actuală.

Dacă Hollande va revoca şi reformele timide iniţiate de actuala conducere franceză, aşa cum a promis candidatul socialist, se poate lesne imagina ce dezastru se va produce în plan financiar şi economic. Deloc de mirare că observatorii se aşteaptă ca, în cazul unei victorii a stângii, pieţele să fie cuprinse de o acută nervozitate.

Poate încă şi mai grav e însă alt aspect scos în evidenţă de campania electorală care a precedat primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale franceze. E vorba de iluziile anti-globaliste în care se leagănă în continuare bună parte din francezi.

La „Grande Nation” ar prefera, în mod evident, ca secolul 21 şi mai cu seamă mondializarea accelerată pe care a adus-o să nu se fi întâmplat.

Alunecarea în insignifianţă a Franţei alimentează pasiuni naţionaliste extremiste, precum şi un extins escapism în rândul unui electorat francez în care segmente importante cotizează la bursa urii faţă de globalizare. Ei i se atribuie principala vină pentru decăderea marii puteri care a fost Franţa secole la rând.

Ispita reţetelor simpliste şi a populismului de stânga şi de dreapta e, ca atare, foarte mare. O treime din electorat i-a sucombat în Franţa, votând pentru partide extremiste.

Încă şi mai mulţi alegători francezi, deşi neafectaţi de o adversitate funciară faţă de democraţie, sunt în continuare animaţi de sentimentele anti-europene. Sunt simţămintele care au provocat rezultatul negativ al referendumului constituţional european din 2005 şi consecutiva criză a UE.

Va putea oare Sarkozy să-şi adjudece măcar o parte a voturilor acestor cetăţeni ai Republicii Franceze, spre a-l înfrânge pe candidatul stângii, care profită de dorinţa de schimbare a oştirii de nemulţumiţi? Nimic nu pare mai nesigur.