Europa mea: București. O trilogie

În ultimii doi ani mi-am petrecut câte două luni la București, în căutare de inspirație pentru un nou roman. În deceniile precedente nu găsisem nicio legătură adevărată cu acest oraș,  în care nu am crescut și de care nu mă lega nicio amintire. Acum însă, pentru mine lucrurile arată cu totul altfel. Bucureștiul nu se face plăcut ușor: cum își arată eleganța și rafinamentul, cum vezi decădere și neglijență. Cum pare monden, cum iese la iveală câte-o zonă care arată a ghetto. Cum domină liniștea și chiar atmosfera idilică, cum apare gălăgia, agitația și uniformitatea. Nu degeaba se vorbea în perioada interbelică despre București la plural: Bucureștii.

Lucru care se potrivește de minune astăzi, pentru că acest oraș are o multitudine de fațete. Constă în mai multe lumi intercalate sau paralele. Nu poți să-i faci dreptate fără să te referi la toate. Și România poate fi privită cu aceiași ochi ca și Bucureștiul: diversă și contradictorie, explicit europeană și totuși cu un picior în orient. M-am întors de puțin timp din România, cu capul și inima pline de impresii. Pentru a nu le îndesa într-o formulă anume, pentru a face dreptate caracterului deschis al acestei țări, am făcut o listă cu amintiri. Această listă realizează, ca un tot unitar, un mozaic subiectiv, un colaj al impresiilor, care ar putea fi întregit în continuare. Pentru că România, la fel ca Bucureștiul, este o pură invitație la a observa, a simți,  fără a trage concluzii pripite. Și totuși, la un moment dat, când situația este prea evidentă, trebuie să faci și acest lucru. Doresc să vă prezint amintirile mele, dozate în trei episoade. Aceasta este prima parte.

Îmi amintesc: 

- La începutul primăverii, în drum spre București, am participat la Sibiu (Hermannstadt), împreună cu mai mulți prieteni, la pichetarea sediului local al partidului la guvernare, PSD, care are loc de luni întregi în fiecare zi la ora 12:00. Participanții, între câteva zeci și mai multe sute, se postează acolo în tăcere pentru exact un sfert de oră - traficul curge încet pe lângă ei, iar trecătorii trebuie să-i ocolească. Unii li se alătură spontan. Se așterne o liniște impunătoare, pe care o percepi, vrei, nu vrei. Mișcarea se numește ”Vă vedem!” Se referă la politicienii și antreprenorii corupți, care există, din păcate, cu duiumul, în această țară. Dintr-odată, tăcerea poporului are sens.

- La Brașov (Kronstadt) am întâlnit-o cu o zi mai târziu pe Sonja, o elvețiană, șefa unui orfelinat, pe care îl inaugurase în urmă cu 25 de ani. Nu mai poate scăpa de această țară, pentru că legăturile ei cu copiii sunt prea strânse. Ajunsese odinioară pe frig și ceață într-o seară de noiembrie, într-un oraș și o țară, care ar fi putut să-i rămână indiferente. A reușit ceva, de care puțini sunt capabili: să fie protectoarea perseverentă a unor vieți vulnerabile. Este ca o mamă pentru zeci de copii și tineri. Mi-a povestit că una dintre colegele ei se află în spital. Colegii din echipă fac cu schimbul la patul de spital, îi aduc mâncare și hârtie igienică și o întorc de pe-o parte pe alta, când e nevoie. Așa stă treaba în spitalele românești de stat. Sonja a fost rugată de singura asistentă de pe secție să păzească perfuziile. Medicii și personalul de îngrijire, specialiști de toate felurile emigrează. O sângerare continuă, pentru care cu siguranță nu Dracula e de vină. 

- Ca și cum un ghețar s-ar fi retras, iarna a eliberat covorul de gunoi pe drumul dintre Brașov și București. În frumoasele văi ale Carpaților, omul lasă în urma sa peste tot amprenta indiferenței. În timp ce mă îndreptam spre capitală, din direcția opusă venea, cu viteza melcului, o interminabilă coloană de tablă. Erau Bucureșteni care evadează din orașul lor, ori de câte ori au posibilitatea. Bucureștiul se golește de mai multe ori pe an, umplându-se din nou la câteva zile mai târziu, ca o inimă care primește sânge, ca apoi să-l expulzeze din nou. În acele zile, Bucureștiul este dominat de liniște și te poți reconcilia cu el.

- În București, chioșcurile cu flori sunt deschise până la miezul nopții. Practic găsești câte unul la fiecare colț. Încă nu am văzut pe nimeni care să cumpere. Dar poate aici se fac declarații de dragoste abia după lăsarea serii. Poate că bucureștenii își duc morții la cimitir noaptea. Poate că oamenii încearcă să-și înfrumusețeze orașul și locuințele abia sub protecția întunericului. Poate că locuitorii orașului se adună zilnic la miezul nopții în jurul chioșcurilor cu flori, pentru a le respira mireasma. Dar poate că este numai disperarea de a vinde măcar ceva.

- Noapte de noapte, cisternele trec pe străzile goale ale Bucureștiului și spală mizeria din timpul zilei. Ca de nicăieri apar în lumina reflectoarelor echipe de salubrizare în veste portocalii, pentru a dispărea din nou de unde au venit. Trag după ele tomberoane de gunoi pe roți și duc mături pe umeri, ca pe vremea bunicii. Ai impresia că acest oraș suferă de obsesia curățeniei, pentru a se salva de la declin. Dimineața devreme, forfota ia sfârșit. În urma ei rămân canale pline cu spumă. Ar părea că cineva vrea să spună: ”Priviți aici! Însemnați ceva pentru mine! Orașul vostru înseamnă ceva pentru mine! Mă ocup de el.” În timp ce ziua, unii politicieni se spală pe mâini cu ipocrizie, iar străzi întregi continuă să se dezintegreze, noaptea, Sisif își continuă misiunea cea fără de sfârșit.

- Pe terasa unui restaurant, toate mesele erau ocupate. Se mâncau cu poftă gustoasele și sățioasele preparate tradiționale. Cântând, o fetiță de țigan de vreo nouă-zece ani se perinda în jurul meselor. Ținea în mână un buchețel de viorele, pe care voia să-l vîndă, dar nimeni nu o băga în seamă. I-am oferit ciorba mea de fasole în coajă de paine – da, există și așa ceva – iar când a terminat-o și a prins ceva curaj, a privit cu poftă la desertul de pe masa de alături. Acolo stătea tăcută o familie, concentrată, după o masă copioasă, asupra farfuriilor cu papanași. Fetița a întrebat dacă poate primi ceva și de acolo. Familia a tăcut în continuare, mestecând. Răspunsul a venit abia după un timp: ”Dacă ne-om fi săturat, primești și tu ceva”.

- Am citit poeziile lui Nichita Stănescu.

Sunt ai mei, le-am zis lor, / ca să-i liniștesc, - / despre aripile fluturilor / care zigzagau tâmpesc. / Sunt ai mei. Stați, nu dormiți. / Tot ceea ce nu întelegeți voi / Este rudă cu mine. (...)

Prințul cazând de pe cal / strivește-n cădere un înger / E sentimentul total / pentru care azi sânger.

Va urma...

Scriitorul de limbă germană, Cătălin Dorian Florescu, s-a născut pe 27 august 1967 în România (Timișoara) şi trăieşte din 1982 în Elveţia. În 2011 i s-a decernat premiul librarilor elveţieni pentru romanul ”Jakob beschließt zu lieben" ("Iacob decide să iubească”). În septembrie 2017 a apărut noul său volum intitulat "Der Nabel der Welt" (”Buricul pământului”) la editura germană C.H. Beck. Recent a apărut în traducere la editura Humanitas romanul "Der Mann, der das Glück bringt", CH Beck 2016: "Bărbatul care aduce fericirea".