Europa mea: Lumea explicată în (aproape) 30 de secunde

În ziua în care a câștigat Donald Trump alegerile, am fost sunat de un post de radio din Elveția. Redactorii doreau opinii despre alegeri. Sunt ele sfârșitul democrației ca formă credibilă de stat? Sau chiar sfârșitul secularizării? Am putut să vorbesc cât am vrut – ei foloseau oricum numai 30 de secunde.  

Am fost șocat. Să fie oare într-adevăr posibil să vorbești despre lume, așa cum o știm noi, în numai 30 de secunde? Sau despre orice subiect important? În 30 de secunde abia dacă pot să descriu cartea mea preferată. Sau măcar o scenă din minunatele filme ale lui Fellini. Sau iubirea pentru soția mea. Ceea ce pot să fac cel mai bine în 30 de secunde este să tac.

30 de secunde este o durată inumană. Această cultură a celor 30 de secunde este şi ea vinovată de faptul că Trump a ajuns ceea ce a ajuns. Probabil că lui îi ajung 30 de secunde ca să posteze ceva pe Twitter. Și cinci secunde pentru a citi postarea. Twitter va conduce lumea. Twitter și celelalte medii (ne)sociale sunt mașina tehnologică de tocat din zilele noastre, prin care e trecută secularizarea și din care rămân la urmă numai niște firicele. Cam ca la blatul de pizza: dacă nu ești atent, se rupe.

Când arătăm cu un deget spre America, alte patru arată către noi

A fost secularizarea supusă vreodată unei atenții atât de scurte? Nu, nu a fost. Are nevoie gândirea critică, analitică, de timp? Da, are. Dar să-l considerăm pe Trump vinovat pentru șubrezirea sau chiar sfârșitul secularizării ar însemna să facem din țânțar armăsar. Ar fi o onoare prea mare pentru el. El este numai un beneficiar, un produs intermediar al unei evoluții deja începute.

Ar fi fals să acuzi Statele Unite de întoarcerea la o gândire polemică, lipsită de cumpănire. Totuși, țara a ales în urmă cu nici măcar un deceniu un președinte de culoare – o acțiune destul de cumpănită. Dacă secularizarea a început să se destrame undeva, atunci asta s-a întâmplat la noi, în Europa, deja de decenii. Când un deget arată spre America, alte patru arată către noi. 

Populiștii s-au ridicat deja din anii 1990 – de fapt deja din 1970 cu Inițiativa xenofobă Schwarzenbach. Un miliardar, deloc diferit de Trump, a reușit după ani de zile de politică să aducă în prim-plan Partidul Popular din Elveția (SVP) și să-l transforme într-un instrument perfect al propriului populism. A vrăjit o bună parte a populației – la fel ca Trump - cu povestea omului bogat, pentru care viața oamenilor simpli este mai impotantă decât propria megalomanie.

Înfrângerea gândirii seculare

De atunci domină fără pauză o stare de urgență populistă. Caracteristicile sale sunt: producerea, întărirea și canalizarea resentimentelor, gândirea antieuropeană, xenofobia. Și bineînţeles: Make Switzerland great again! Izolaționism impregnat în mitologia helvetică.

Înfrângerea gândirii seculare poate fi măsurată și prin ceea ce definește Elveția: democrația directă. Dorința poporului, exprimată în voturile la referendumuri, este pervertită mereu, fiind dusă la absurd. Atitudinea la vot – de fapt un act al maturității cetățeanului – este dominată de anticipări, de sentimente sumbre, de presupuneri gratuite, de resentimente simpliste. Lumea votează emoțional și nu rațional – exact ca în America.  

Într-un final, dorința poporului se întoarce chiar și împotriva intereselor poporului însuși. Inițiativa împotriva imigrației în masă  (n.red.: inițiativă a SVP în Elveția care limitează imigrația prin cote anuale) a fost acceptată de elvețieni, aducând țara într-o criză nemaiîntâlnită. Asta, în ciuda faptului că țara a profitat enorm de pe urma migrației forțelor de muncă. Așa că avem de a face cu o formă bizară de democrație, în care nu se poate spune că majoritatea a găsit piatra filosofului.

Populism european: Trump are pe cine să se bazeze

Principal este să nu fie prea mulți străini și mai ales nu prea mulți dintre cei nedoriți: fără conturi grase și rezervări la hotelurile noastre de lux. Fără perspective de a găsi un job la nivel de management în băncile noastre, în domeniul asigurărilor sau în industrie. Tuturor celor care nu sunt în stare de așa ceva li se arată ușa: afară din Elveția. Sau: la WC-urile noastre. Pentru că sigur, străinii sunt buni acolo unde niciun elvețian nu vrea să pună mâna.  

Elveția nu este însă singura, unele țări europene, care au învățat de la SVP,  i-au luat-o de mult înainte: Franța, Marea Britanie, Germania, Olanda,  Austria, Polonia și Ungaria. Trump are pe cine să se bazeze. Poate ar trebui să-și facă toți un club pe Twitter. Ar putea să-și posteze mesaje reciproc și astfel ar fi ocupați o bună perioadă de timp. Trump ar avea sigur rolul de leader: i-ar învăța pe ceilalți cum să vorbească cetățenilor dezamăgiți, însingurați și furioși în ziua de astăzi, într-o fereastră de numai cinci secunde – în cazul mesajelor în mai puțin de 140 de semne. Acces ar avea numai cei care ar fi gata să-și restrângă imaginea despre oameni și lume la lungimea necesară pe Twitter.  

Pentru toți ceilalți, care sunt obișnuiți să gândească mai complex, să-și ia timp să se informeze, să-și cântărească propria opinie, să militeze pentru o imagine atotcuprinzătoare despre lume și pentru valori umaniste solide, pentru toți aceștia, porțile acestui club exclusiv ar rămâne închise. Am trece peste asta.

Autorul de limbă germană, Cătălin Dorian Florescu, s-a născut în România și trăiește din 1982 în Elveția. A studiat Psihologia și Psihopatologia la Zürich, lucrând printre altele ca psihoterapeut  într-un centru de reabilitare pentru dependenți de droguri și consilier pe probleme de dependență. A câștigat în anul 2011 premiul pentru cartea anului în Elveția cu romanul "Jakob beschließt zu lieben" (Jakob se hotărăște să iubească). Noul său roman, "Der Mann, der das Glück bringt" (Omul care aduce fericirea) a fost publicat în acest an la editura C.H. Beck München.