Europa mea: Pământul pârjolit din urma iluminismului

O fantomă bântuie lumea vestică. Este fantoma erei postfactice. De când Donald Trump a câştigat alegerile prezidenţiale din SUA cu puţin efort intelectual, cu minciuni şi incitare la ură, a început această nouă eră. Aşa se spune. Trump reprezintă din această perspectivă o graniţă. Înainte de ea exista raţionalismul, de atunci el poate să-şi strângă bagajele. Înainte totul era mai bine dar acum… să vedem.

Căci cine mai are nevoie de ceva învechit, lent, complicat, cronofag, aşa cum e propria raţiune dacă se poate şi mai repede, graţie twitter şi altor platforme (ne)sociale? În fapt există destule motive de îngrijorare. Dacă cineva cu un narcisism care-l face surd în faţa raţiunii, cu un vocabular restrâns, care nu cunoaşte decât un singur adjectiv – great -, care ştie cu precădere să se impună, dar nu să dovedească, reuşeşte să devină preşedinte al unei democraţii dotate cu arme nucleare, atunci apocalipsa raţiunii nu pare departe. În context, nu trebuie să uităm că unele acţiuni ale fostului preşedinte Bush nu pot fi decât cu greu socotite raţionale, astfel că graniţa de care vorbeam ar putea fi mutată mai înapoi în timp.

Tovarăşii de drum ai lui Trump

Trump nu e singur în călătoria sa spre paradisul celor privaţi de grai. El are tovarăşi de drum la fel de hotărâţi. Autocraţii rus şi turc, Putin şi Erdogan, pentru a numi doar doi dintre ei, au demarat de mai multă vreme proiectul spălării pe creier a propriilor popoare, în aşa fel încât să nu mai aibă nimic de spus. Socoteala lor pare să se potrivească cu cea din târg, fiindcă se bucură de o susţinere colosală. Şi chiar dacă se mai manifestă pe ici pe colo o oarecare împotrivire din partea unor cetăţeni (înspăimântaţi) cu gândire critică, ei sunt marginalizaţi.

Poporul îşi doreşte o mână forte pe care să o sărute. Visează la un rusism sau otomanism ridicat la dimensiuni mitologice, capabil să ofere siguranţă şi să vindece (sau sacralizeze) toate rănile. Dacă acest amestec incomestibil mai e condimentat cu niţică religie – ortodoxie colo, islam conservator dincolo – se obţine o porţie de opiu care amorţeşte raţiunea şi cufundă în somn o mare parte din popor.

Este adevărat, Putin şi Erdogan nu au pretins niciodată că sunt iluminişti. Ţările lor se află la periferia zonei iluminismului, şi acest curent s-a manifestat acolo graţie unui strat subţire de spirite critice şi disidenţi. Acum însă, când într-o veche democraţie o mare parte a poporului, dar nu majoritatea, nota bene, îl alege pe un om ca Trump, se impune atenţie maximă.

Desigur, o democraţie stabilă cum e cea americană nu poate fi comparată cu ţări lipsite de experienţă democratică. Dispreţuirea toleranţei şi egalităţii tuturor oamenilor, lipsa respectului pentru creatură,  orbirea înfumurată şi ipocrizia le sunt însă comune tuturor acestor lideri politici. Şi implicit unei părţi din cei care îi urmează.

Ungaria şi Polonia: dorul de o lume “sană”, curată etnic

Dar ia să ne îndreptăm privirea spre Europa Centrală şi de Est, unde s-ar crede că iluminismul este mai prezent. Ungaria şi Polonia, două stele fixe pe cerul răsăritean în timpul procesului de democratizare din anii 1990, Polonia chiar până de curând, au devenit astăzi o umbră a ceea ce au fost. Ambele ţări au devenit victimele unui populism naţionalist agresiv. În Polonia domneşte dorul de polonism, chiar dacă opoziţia iluministă protestează, în Ungaria dorul de maghiarism. Marea noutate este aceea că acest dor de o lume sană, curată, pură din punct de vedere etnic, amestecat cu mult antisemitism, cu xenofobie şi catolicism, nu i-a cuprins doar pe bătrânii şi chelioşii nostalgici ci pe foarte mulţi oameni tineri.

În Polonia, radicalii de dreapta mărşăluiesc alături de familii cu copii. În Ungaria familii tinere frecventează festivaluri care elogiază aşa-numitul maghiarism. Umăr la umăr cu interpreţi de muzică folclorică şi radicali de dreapta bat ritmul şi cântă cântece patriotice. Şi în România raţiunea eşuează. Abia ce fuseseră îndepărtaţi de la putere social-democraţii, care s-au blamat până la vârf printr-o corupţie inimaginabilă, că au şi recâştigat alegerile. Împotriva oricărei raţiuni.

Eu în schimb cred că nu a existat niciodată o astfel de graniţă. Că nu există înainte şi după Donald Trump. Nici înainte nu a fost altfel. Pentru a da trei exemple, erau ţări iluministe din care soldaţii au pornit în 1914 cântând şi râzând pe front, îmbătaţi de naţionalismul împărtăşit cu cei rămaşi acasă. Erau ţări iluministe cele care au deţinut până în anii 60 şi 70 ai secolului trecut colonii, şi care au renunţat adesea la ele doar cu vărsare de sânge. Este Biserica Catolică cea care în democraţii iluministe stigmatizează şi discriminează oameni – femei, oameni divorţaţi, homosexuali. Eu nu pot recunoaşte nici urmă de iluminism aici.

Structuri ale gândirii magice şi în rândul adulţilor

Nu a fost niciodată mai bine sau mai rău. Oamenii sunt tentaţi de iraţional, de gândirea dominată de dorinţe. Aşa cum structurile gândirii magice întâlnite la copii rămân prezente la adulţi, şi ne e teamă de întuneric sau fluierăm când suntem singuri în pădure, aşa coabitează şi raţionalismul cu iraţionalul.

În condiţii normale, spiritul raţionalist poate ţine în frâu faptele în faţa iraţionalului indiferent. În astfel de condiţii înfiinţăm instituţii pentru a asigura pacea, credem în puterea dialogului şi a educaţiei, construim redute împotriva cruzimii. În anumite condiţii însă, iraţionalul îşi face apariţia ca un al doilea chip, ca o mască schimonosită a iluminismului. Atunci ne descoperijm pofta de distrugere şi de dezmembrare a civilizaţiei. Atunci ne considerăm exoneraţi de obligaţia pe care o avem faţă de valorile umaniste. Atunci dăm spoiala la o parte.

Astăzi trecem printr-o nouă astfel de fază, într-un context cultural şi civilizatoriu nou. Fenomene străvechi – populism, naţionalism, criză economică, ură pe “cei de la conducere”, care nu au grijă de “talpa ţării”, se împletesc cu altele mai noi: criza refugiaţilor, fake news şi cunoştinţe aplatizate şi fragmentate culese de pe net, transformarea cetăţeanului care se angajează spre binele societăţii într-un consumator surd şi docil, supraindividualizare şi des-solidarizare, valori umaniste ajunse opţionale. Acesta este solul fertil pentru iraţionalitate oarbă şi furioasă. În urma lui rămâne pământul pârjolit al iluminismului.

 

Scriitorul de limbă germană Cătălin Dorian Florescu s-a născut pe 27 august 1967 în România şi trăieşte din 1982 în Elveţia. În 2011 i s-a decernat premiul librarilor elveţieni pentru romanul “Iacob decide să iubească”.