Virusul, natura, istoria...şi noi

Sala este plină în această seară. Acolo unde lunile trecute domnea pustiul sunt toate fotoliile ocupate, inclusiv în balcoane. La Opera redeschisă din Barcelona au luat loc aproximativ 3000 de...plante decorative, acolo unde, în mod normal, şed spectatorii. Verdeaţa lor este în dulce contrast cu pluşul roşu al fotoliilor şi cu candelabrele aurite. 

În sfârşit! Imaginea pare suprarealistă, dar nici cea din ultimele luni nu a fost normală. Pe cine să inviţi la un concert dacă teama este încă în aer, virusul este încă prezent şi oamenii nu pot ieşi la un eveniment cultural? Inviţi plante. Ele pot asculta. Nu se foiesc, nu tuşesc, nu le este teamă şi emană în tăcere bunăvoinţă. 

Un cvartet interpretează lucrarea lui Puccini intitulată Crisantemi. O partitură inspirată de natură, de plante - şi care le este retrocedată. Poate exista ceva mai firesc? La final, cei patru instrumentişti se ridică în picioare şi se înclină în faţa publicului verde. Această reverenţă este importantă. Reverenţa în faţa unei plante, a unui cactus, plantă de aloe, a unui philodendron, în faţa a ceea ce creşte în jurul nostru şi ne asigură oxigen este recunoştinţă tăcută. 

Acest concert poate fi considerat un gest excentric. Dar tocmai această excentricitate este esenţială - ea ne smulge din egocentrismul nostru, ne îndepărtează de buricul pământului pe care îl ocupăm de o veşnicie. Nu întâmplător, evenimentul este intitulat "Concert pentru Biocen".  

Corona obligă la tăcere

Cu un timp în urmă am scris într-unul din romanele mele că omul ar trebui să tacă pentru un moment pentru a putea auzi vocile altor povestitori - ale animalelor, plantelor, ale unei libelule, ale unei scoici. Toate acestea au acumulat multă tăcere - dar ele spun şi poveşti. Povestea lor stinsă şi oprimată se preschimbă în mineralii strălucitoare, în muşchi, alge, licheni, miere...

Acum starea aceasta excepţională ne sileşte să tăcem. Un prieten mi-a povestit că nu a conştientizat niciodată astfel schimbarea anotimpurilor. Şi eu am observat pentru prima dată încet şi concentrat cum se acoperă cu frunze pomii din faţa ferestrei, câte nuanţe poate avea culoarea verde şi că este un pic nepoliticos şi neprecis să foloseşti pentru toate acelaşi termen.

Din copilărie nu am mai auzit atât de limpede cântecul păsărilor. Am început chiar să-mi dau seama ce pasăre tocmai cântă şi am început să citesc despre diversele specii de păsări. O vecină a spus că a observat din balcon 19 specii diferite. Nu am discutat niciodată până acum cu vecinii despre păsări şi copacii din faţa casei. 

Mă întreb cum ar suna poveştile noastre dacă ar fi povestite de alte creaturi. Această privire diferită asupra lucrurilor ar fi un bun exerciţiu de empatie. Să ne închipuim literatură clasică povestită de animale pentru animale. Să povestim, de exemplu, "Bătrânul şi marea" din perspectiva peştelui, mai precis din perspectiva peştelui spadă. Lupta sa cu vigurosul bătrân şi cu marea nu este mai puţin dramatică decât lupta bătrânului şi a mării cu el. 

Perspectiva peştelui 

În povestea peştelui el este eroul luptei pe viaţă şi pe moarte, sângerând, ros de rechini - dar şi capabil de a opune rezistenţă. Eu aş califica ascultarea versiunii sale drept nouă empatie, empatie ecologică. Dar şi a face muzică într-o sală de concert plină de plante este un  bun început, un dar foarte special. Şi, aşa cum e mereu cu darurile, este important în ambele direcţii, şi pentru plante şi pentru noi - dar mai ales pentru noi. 

Trăim o reîntoarcere a naturii din multe puncte de vedere. Auzim păsările mai clar. Dar prin corpurile noastre simţim şi răzbunarea dreaptă a animalelor, ucise industrial în abatoarele noastre. Dacă nu reuşim să înţelegem acest mesaj metafizic va urma un alt mesaj fizic. Virusul este fizic. Aşa se întâmplă atunci când mesajele metafizice nu sunt pricepute la timp. 

Dacă dorim să ne trăim  în continuare viaţa avem nevoie de o schimbare radicală a perspectivei noastre. Aceasta ar trebui să învăţăm din virus. Ar trebui să nu ne revărsăm empatia numai asupra oamenilor care ne sunt apropiaţi. Şi nici doar asupra celor care sunt mai departe de noi, oameni de altă culoare (ciudat să menţionezi asta în anul 2020),  ci şi asupra naturii din care provenim. Aceasta ar fi empatie ecologică. 

Natura s-a întors. Şi din cele ce am văzut în ultimele săptămâni ar trebui să învăţăm că şi istoria se întoarce. Ce am dat uitării, cele nerostite vin adesea după marele potop. Ar trebui să găsim o cale să vorbim cu ambele - cu natura şi cu istoria. Toate discuţiile amânate se întorc într-o bună zi. Iar ziua aceea este azi. 

Georgi Gospodinov (născut în 1968) este cel mai tradus scriitor bulgar contemporan. Romanele sale "Romanul Natural" şi "Fizica Tristeţii", volumele de poezie şi piesele sale de teatru au fost traduse în 25 de limbi. Gospodinov este între altele laureat al premiului literar Angelus (2019) şi al premiului Jan Michalski (2016). În prezent este fellow la Wissenschaftskolleg zu Berlin.