Femeile, victime ale singurătății

Singurătatea e cea mai răspândită suferință a secolului, dar mulți dintre noi suntem subiecții unei orbiri implacabile în fața acestei maladii a sufletului, deși ea ne urmărește la tot pasul, ne țipă în urechi, ne trage de mânecă pentru a schița măcar un gest că am văzut și că am auzit. Vorbim în mod sistematic despre singurătatea bătrânilor și a copiilor, dar rareori despre singurătatea femeilor.

„Misterul feminin“ e și el în derivă acolo unde împlinirea sufletească eșuează dintr-o cauză sau alta, de regulă din cauza destrămării cuplului, a violenței la care sunt supuse femeile, a infidelității soțului sau partenerului de viață. Rănile ființei se vindecă greu sau nu se mai vindecă niciodată. Violența fizică asupra femeilor e mult mai suportabilă decât violența psihică, aplicată sistematic, metodic, de către soți, ducând mai întâi la pierderea stimei de sine iar apoi la boli psihice mai mult sau mai puțin grave. Uneori atât de grave, încât sinuciderea e ultimul pas pe care femeia suferindă îl mai face în viață. Este pasul orb al celei care cândva a fost și ea învăluită, ca într-o rochie de mireasă, în „misterul feminin“.

Ce își doresc femeile de la bărbații lor?

Institutul de sondaje Ipsos a efectuat în 2019 un studiu care relevă faptul că, în mediul urban, 65% dintre femei își doresc fidelitatea partenerilor de viață. Din aceeași sursă aflăm că 57% dintre femei așteaptă de la soți implicarea în creșterea și educarea copiilor, pe când doar 19% dintre bărbați se consideră responsabili față de acest aspect esențial al unei familii împlinite. Femeile își doresc, în ordine, de la bărbații lor empatie și inteligență emoțională, să știe să își exprime emoțiile și trăirile, să fie buni ascultători, altfel spus, să nu le zboare gândul în altă parte atunci când partenerele de viață le vorbesc. La toți acești indicatori, să le spunem așa, bărbații sunt cu mult mai puțin prezenți decât femeile. Studiul conchide că idealul masculin, adică bărbatul din oglindă, este acela de a fi dur, puternic și independent.

Capcanele singurătății asumate

România este pe primul loc în UE la numărul de violuri și de agresiuni sexuale. Violurile asupra minorilor ne plasează pe același prim loc pe podiumul atrocităților unor bestii cu chip de om. Traumele suferite de copilele sau de femeile adulte violate sunt resimțite de acestea toată viața. Grija, blândețea, dăruirea totală a unor bărbați pe care îi întâlnesc se lovesc deseori de platoșa unor suflete pustii. Singurătatea țipă în fiecare cotlon al feminității lor. Pe unele le recunoști: după mersul nesigur, după felul în care își feresc privirea, după râsul siluit, după zâmbetul parcă cioplit în piatră.

Nu spun aici că nu vor fi fiind și alte cauze ale sfâșierii mutuale decât singurătatea la care femeile ajung din pricina bărbaților infideli, alcoolici, indiferenți sau a celor care se impun a fi capi de familie cu biciul. Sunt mame care își pierd copilul, mame care își cresc toată viața fiul în căruciorul cu rotile, mame neputincioase în fața copilului pierdut definitiv în lumea drogaților.

Pe de altă parte, nu puține sunt femeile care își părăsesc soții artiști, de la literați la pictori, actori, muzicieni, fotografi profesioniști și încă alți truditori ai artelor. Femei care le cer puțină implicare și în viața de familie, în educarea copiilor, în luarea în seamă a celei cu care a intrat în biserică. Bărbatul artist, desigur că nu generalizez, își declină responsabilitatea familială prin invariabilul „nu am timp“. Trei cuvinte ce destramă o căsnicie, uneori după zeci de ani de conviețuire. Unele din aceste femei își refac viața, însă altele ajung și ele victime ale singurătății. O singurătate asumată, dar care în realitate nu le ocolește.

Meandrele misterului feminin

Ziarista franceză Marie-Laure Uberti, de la revista Rebondir, face următoarea remarcă după ce a efectuat un sondaj calificat în rândul femeilor singure aflate la vârsta critică de 40 ani, scrie Ziare.com: „Din ce în ce mai multe femei ajung să trăiască singure. Cele mai multe afirmă că astfel se simt mai fericite, mai libere. Eu nu sunt sigură de sinceritatea răspunsului. În inima lor nu pot fi fericite. Dimpotrivă, ele sunt în permanentă așteptare, convinse că, într-o zi, le va ieși în cale, din senin, exact bărbatul visurilor lor“.

Și totuși, „misterul feminin“ scapă uneori din meandrele singurătății, atunci când feminitatea e mai puternică decât însingurarea: „În viața unei femei, totul, până și durerea în fața morții (ființei iubite) dispare când probează o rochie nouă“ (Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, replică din filmul „Anonimul venețian“).

Sfâșiată de câini

Așa cum țăranul nu are sentimentul naturii, al peisajului, în sensul că natura face parte din cotidianul lui, tot astfel femeia de la țară, divorțată sau văduvă, nu are sentimentul singurătății așa cum îl au în mod acut femeile de la oraș. Explicit, o ia ca pe un dat atunci cînd se întâmplă să rămână singură, să-și crească singură copiii, să facă treburile pe care le făcea bărbatul, într-un cuvânt, „să-și țină singură casa“. Sigur că o doare și pe ea, sigur că plânge pe ascuns, dar nu se înstrăinează de sine. Nu are timp. Trebuie să rămână puternică.

Sunt și excepții, firește. În satul în care m-am născut, o femeie, o chema Marița, s-a apucat de băutură fără o cauză anume. Avea bărbat, copii, aveau împreună mult pământ și multe vite. Ca o paranteză, pe unul din copii îl născuse pe potecă, în drum spre dispensarul din Bran. Nu de puține ori sătenii o găseau beată în șanțuri. Poate că dacă bărbatu-său ar fi fost om, ar fi dus-o din vreme la dezalcoolizare. A bătut-o cât a bătut-o după care a lăsat-o în plata domnului.

Când am ajuns într-o iarnă acasă, mi-au spus părinții că pe Marița o sfâșiaseră într-o noapte geroasă câinii unuia din Secătură, o mahala a satului. Țăranul avea cinci câini ciobănești cât vițeii, pe care noaptea îi ținea dezlegați. Dimineața au găsit-o niște oameni din sat moartă, înghețată și acoperită de țurțuri de sânge. A venit polițistul din comună, a constatat decesul, stăpânul câinilor a fost chemat de vreo două-trei ori la procuratura din Câmpulung-Muscel după care crima s-a clasat contra unui burduf de brânză.

Nopțile sunt pentru somn, nu pentru durere

Revenind la singurătatea ca mod de a fi a femeilor de la țară, sigur că vremurile au așternut în ultimii zeci de ani, odată cu termopanele, o velință diferită de cea folosită în comunitatea tradițională, despre care G. Călinescu scria: „În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o aducătoare de copii“.

Și totuși: după ce femeia e snopită în bătaie de bărbatul ei, nu fuge mâncând pământul și nici nu-l reclamă la poliție. Se plânge, eventual, unei vecine. Dar când bărbatul se întoarce seara de la lucru, găsește mâncarea caldă pe plita sobei. Nu pentru că l-ar fi iertat, ci pentru că „așa se face“.

Și zilele se scurg, una câte una, monotone dar sigure. Iar nopțile sunt pentru somn, nu pentru durere.