"Trebuia să-mi apăr patria"

Konstantin a lucrat ca jurnalist pentru Deutsche Welle până în 2022. Viața i-a rezervat însă multe surprize. După izbucnirea războiului de agresiune rusesc, la fel ca mulți alți ucraineni, el a renunțat la serviciu și s-a oferit voluntar ca soldat în armată. Mai jos avem o relatare - subiectivă, cum altfel? - a experiențelor sale după un an de război în țara natală.

Mă aflam în Germania, alături de familia mea, când a sunat trâmbița invaziei pe scară largă a rușilor. Sosisem aici cu puțin timp în urmă. La 24 februarie 2022, la ora 4 dimineața, ora Kievului, când Rusia declanșa urgia împotriva țării mele, eu tocmai îmi începeam tura în redacție. Din momentul în care Vladimir Putin și-a anunțat așa-numita "operațiune militară specială", am scris online despre primele rachete rusești care au căzut asupra orașului meu natal, Kiev, și despre coloanele nesfârșite de vehicule blindate rusești care au străpuns granița Ucrainei.

Agresorii ruși au bombardat grădinița și școala unde mergeau copiii mei. Rachete balistice și rachete de croazieră au lovit în apropierea casei în care locuiesc părinții mei și unde eu însumi mi-am petrecut o mare parte din viață. Deși nu avusesem niciodată de-a face cu armata, eram vorbitor de limbă rusă și nu mă lăudasem niciodată că port ”vyshyvanka” (o ţinută tradiţională ucraineană, brodată, asemănătoare iei româneşti, n.r), nu am avut altă opțiune decât să mă întorc în Ucraina și să-mi apăr patria. Nu mi-aș fi iertat niciodată dacă aș fi rămas în străinătate sau să mă pun la adăpost într-un loc sigur.

Drumul spre casă

Călătoria mea din Germania până la Kiev a durat 36 de ore. La frontiera polono-ucraineană a apărut un tablou de groază. Pentru a părăsi Ucraina, mii de oameni și sute de mașini stăteau la cozi de zeci de kilometri. Femeile și copiii, dar și bărbații care i-au ajutat să părăsească Ucraina devastată de război au fost nevoiți să petreacă nopți geroase în aer liber.

Oamenii au aprins focuri de tabără iar cei care au putut s-au încălzit în mașini. Saltelele zăceau pe marginea drumului iar hainele călduroase și gunoaiele erau împrăștiate peste tot. Mi-a luat doar câteva minute să trec granița în Ucraina. La punctul de control mai erau doi oameni în afară de mine. Nu am văzut alte persoane care să dorească să intre în Ucraina.

Mă cuprinsese îngrijorarea că nu voi ajunge la Kiev la timp, în vreme ce trupele rusești avansau spre capitală, pe care plănuiau să o cucerească sau cel puțin să o asedieze. În plus, nu puteai intra în oraș decât dinspre sud, toate celelalte rute fiind deja prea periculoase. Șoferii, dacă nu refuzau categoric să te ducă acolo, percepeau sume astronomice.

Am cumpărat trei bilete pentru diferite trenuri de la Lviv la Kiev ca să constat că toate au fost anulate. Am putut ajunge în orașul meu natal doar cu un tren de evacuare care ducea refugiații de război în vestul Ucrainei și apoi se întorcea aproape gol la Kiev pentru a-i lua pe următorii. Pașaportul meu, în care domiciliul figura la Kiev, a devenit biletul meu.

Fără nicio lumină, în întuneric total, trenul a traversat jumătate din Ucraina și a ajuns într-un Kiev ale cărui străzi erau aproape pustii. Nu mai văzusem niciodată orașul așa. Ori cozi atât de lungi de oameni în fața comisariatelor militare, unde sute de oameni au stat la coadă în primele zile pentru a se înrola în armată. Celor mai mulți dintre ei nici măcar nu le-a venit rândul înainte de intrarea în vigoare a interdicției de părăsire a domiciliului pe timp de noapte.  

Jurnalism și război

Înrolarea mea în armata ucraineană a reușit abia după trei luni. Nimeni nu m-a sunat la numărul de telefon pe care îl lăsasem la armată. Nu am primit nicio notificare de recrutare. Abia a patra mea vizită la comisariatul militar a avut succes. După nesfârșite proceduri birocratice, am fost în cele din urmă trimis în armată.

Până atunci, am continuat să lucrez ca jurnalist. Am fost unul dintre primii reporteri care au vizitat Bucea, Borodianka, Makariv și alte localități din regiunea Kiev eliberată de sub ocupația rusă. Am vorbit cu localnicii care au trăit acest iad și am văzut cu ochii mei ce a făcut așa-numita "lume rusă" orașelor ucrainene cândva pașnice și prospere.

Am ajuns la întâlnirea cu această "lume rusă" în noua mea calitate de soldat. După lupte grele purtate de unitatea noastră, am fost printre primii soldați ucraineni care au văzut cetățenii Ucrainei după ocupația rusă la capul de pod Inhulez și la 20 de kilometri de orașul Herson.

Îmi amintesc foarte bine bunicii și bunicile dansând, steagurile ucrainene ce fuseseră arborate din nou pe clădirile administrative. Locuitorii din zonele eliberate din regiunile Mikolaiv și Herson plângeau de bucurie.

După aceea, unitatea noastră a fost transferată în centrul oceanului de suferință numit Bahmut și, puțin mai târziu, la Soledar. Nu îmi ies din minte imaginile distrugerilor din aceste orașe pisate de artileria și tancurile rusești și transformate în ruine.

Eu însumi am fost rănit lângă Soledar și dus la spital. Am împărțit salonul cu un tânăr care își pierduse un picior în urma bombardamentului unui tanc inamic. Omul era din Șahtarsk și citea celebrul ciclu de poezii "Kobsar" al poetului național ucrainean Taras Șevcenko. Din acel moment, colegul de suferință a devenit pentru mine un simbol al fermității și al înfrângerii inevitabile a Rusiei în războiul împotriva Ucrainei.

Însă armata rusă continuă să distrugă sistematic și să transforme în ruine tot ceea ce poate cu armele de care dispune. Pe de altă parte, apărătorii Ucrainei lucrează pentru a reduce numărul acestor arme și al barbarilor care le folosesc. Noi - contabili, avocați, artiști, psihologi, bancheri, jucători profesioniști de poker și funcționari ai Ministerului Tineretului și Sportului - continuăm lupta pentru drepturile noastre, pentru libertate și viață. Aceștia erau oamenii din batalionul meu care s-au oferit voluntari pentru război.

Ceea ce fac acum luptătorii ucraineni, în special la Bahmut, este mai mult decât eroism. Eroismul în sine este ceva extraordinar și excepțional. Însă acolo, tinerii ucraineni perseverează de luni de zile în condiții supraomenești - fără rotație, fără pauză de respirație. Aceasta este normalitatea lor.

Din păcate, acest război este departe de a se fi încheiat și probabil că vor mai urma bătălii decisive. Lupta va continua până când toate teritoriile ucrainene vor fi eliberate de sub ocupanții ruși.