Fosta Iugoslavie: două decenii pe drumuri diferite

Nu a fost pentru nimeni o surpriză: trecuseră deja patru săptămâni de când 94% dintre croaţi se pronunţaseră în favoarea unei retrageri din ceea ce, la vremea respectivă, era federaţia Iugoslavia. Slovenii aleseseră, la rândul lor, aceeaşi cale. Ziua de 25 iunie 1991 se apropia într-o atmosferă euforică, în cele două foste republici iugoslave.

Prea puţini se gândeau, în acele zile, că drumul spre independenţă avea să treacă prin război. Srdjan Dvornik, jurnalist şi analist politic din Zagreb, mărturiseşte că interpreta declaraţia de independenţă ca pe un fel de joc tactic între preşedinţii diverselor republici federative. Şi, într-adevăr, oamenii nu vedeau ceea ce nu vroiau să vadă. Deşi semnele destrămării existau pretutindeni, îşi aminteşte Marie-Janine Calic, istoric, profesoară la Universitatea din München. De fapt, Iugoslavia era, în preajma lui 25 iunie 1991, deja dizolvată, de facto: „Instituţii funcţionale nu mai existau iar proclamarea independenţei era pasul logic".

Astăzi, 20 de ani mai târziu, se ştie că Iugoslavia începuse să moară odată cu preşedintele Josip Broz Tito, în mai 1980. Dispariţia acestuia a lăsat spaţiu de manevră forţelor naţionaliste din cele şase republici ce compuneau federaţia. Gestul din iunie 1991 a fost accelerat de ambiţiile celui ce conducea pe atunci Serbia, Slobodan Miloşevic. Capitalele occidentale priveau îngrijorate spre ascensiunea liderului de la Belgrad, spre visul Serbiei Mari cu care Miloşevici se menţinea la putere, admite ex-ministrul german de Externe Hans-Dietrich Genscher. A fost motivul pentru care diplomatul federal a încercat să obţină susţinerea europeană a independenţei proclamate la Zagreb şi Ljublijana. Un efort pentru care Germania mai este şi astăzi privită ca artizan al naşterii celor două state - chiar dacă miniştrii comunitari de Externe conveniseră, de comun acord, la 17 decembrie 1991, să le recunoască celor două state independenţa începând cu 15 ianuarie 1992.

Nici astăzi nu e foarte clar dacă în absenţa acelui gest al europenilor şi în eventualitatea unei amânări a recunoaşterii Croaţiei şi Sloveniei ar mai fi izbucnit războiul. Dvornik e convins că vărsarea de sânge ar fi fost evitabilă. Marie-Janine Calic, în schimb, crede că momentul ales nu a jucat nici un rol, dat fiind că punţile dintre părţi se erodaseră până la prăbuşire.

Douăzeci de ani mai târziu, Slovenia este membră a Uniunii Europene, iar candidatura Croaţiei va culmina cu o admitere, peste doi ani. Rănile se cicatrizează, încetul cu încetul, iar printre semnele de normalizare se numără scuzele pe care preşedinţii Croaţiei şi Serbiei şi le-au transmis reciproc, în numele propriilor naţiuni, pentru crimele de război. Şi, probabil, într-o bună zi ar putea să se regăsească, întreaga fostă Iugoslavie, în interiorul Uniunii Europene.

Autori: Zoran Arbutina / Rayna Breuer / cş
Redactor: Alina Kühnel