Germania și România: două abordări ale trecutului totalitar

În București nu există un adevărat muzeu al comunismului românesc, observă, cu regret, dr. Ulrich Mählert, de la Bundesstiftung Aufarbeitung, fundația germană responsabilă cu analiza și prelucrarea trecutului comunist din defuncta RDG. Istoricul german a constatat că și vilei Ceaușeștilor îi lipsește o secțiune care să contextualizeze locul și condițiile în care dictatura aceea a putut să existe.

Ulrich Mählert a participat săptămâna aceasta, printr-o intervenție online, la o dezbatere prilejuită de deschiderea, la Goethe-Institut din București, a expoziției “Aufarbeitung. RDG în cultura memoriei”. Este un exercițiu de popularizare a cercetării istoriei recente dedicate dictaturii est-germane. O disciplină și un demers necesare, pentru că nostalgiile fac valuri atât în societatea germană, cât și în cea românească.

Dictaturi înrudite, experiențe diferite

Pentru Germania, abordarea critică a dictaturii comuniste din actualele landuri răsăritene (fosta RDG) nu a fost o incursiune în necunoscut. La mijlocul anilor 70, după aproape trei decenii de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea vest-germană și-a făcut curaj să judece propriile greșeli și să prelucreze încărcătura istorică acumulată în timpul nazismului. Vreme de 30 de ani, Germania avusese dificultăți în a-și privi vinovații în ochi. Mai mult, amintește Cosmin Popa, istoric al comunismului, ”Germania postbelică s-a clădit pe osatura partidului național-socialist”. Ce a urmat însă după această inerție cointeresată a celor care au clădit Germania Federală a fost material didactic pentru ce avea să se întâmple odată cu prăbușirea Zidului Berlinului în materie de identificare a celor responsabili pentru existența totalitarismului.

Altfel au stat lucrurile în România, unde instaurarea stalinismului nu a permis o deliberare onestă asupra fascismului local, ci a avut parte doar de procesele spectacol pentru legitimarea cu forța a noii dictaturi. Ca atare, lustrația a fost, în 1990 și mai apoi, un concept necunoscut și nedescifrat, ba chiar o sperietoare, pentru ceea ce, într-un interviu DW, istoricul Popa numește ”o încrengătură mult mai densă decât am crezut fiecare dintre noi: foarte mulți dintre concetățenii noștri fuseseră cointeresați în existența ceaușismului și a aparatului de represiune, la vremea respectivă, așa cum au fost cointeresați, după dispariția lui Ceaușescu, în ascunderea crimelor acelui regim. Vorbim nu doar despre membri ai aparatului de securitate - principalii animatori ai acelui vechi sistem - ci despre activiștii de partid, de familiile lor, de oameni care au acționat în sistem în postură administrativă, în postură politică, oameni pe care s-a clădit România”. Aici, continuă Popa, ”nu avem inerție, ca în Germania, ci un sistem care caută să ne facă pe toți să uităm istoria, spunându-ne să nu ne mai uităm înapoi, pentru că nu are nici un rost, ce a fost a fost, important este viitorul, ceea ce stă în față. Dar nu pot să am încredere într-un viitor construit de cei care au construit un trecut atât de dureros și criminal”.

Ziduri și oameni

“Am vorbit mult în anii 90 despre Zidul Berlinului, despre STASI, despre structurile represiunii și am omis să le amintim oamenilor viața de zi cu zi din acele vremuri”, spune istoricul german Mählert. Această omisiune favorizează nostalgiile iar, atunci, “partidele populiste și extremiste au o influență tot mai mare, în special asupra oamenilor tineri” și “utilizează voit elemente istorice și în parte și ideologii revizioniste”, a punctat, la vernisarea expoziției de la Institutul Goethe, ambasadorul Germaniei în România, dr. Peer Gebauer.

Dacă nu vom conștientiza istoria, șansele de a ne orienta spre un viitor pozitiv sunt mult mai mici, a atras atenția diplomatul, pentru a le mulțumi acelor oameni care, deopotrivă în RDG și în România, au avut curaj să iasă în stradă, în 1989, împotriva dictaturilor comuniste, deschizând calea spre libertatea trăită astăzi.

De ce nu au fost judecați stâlpii comunismului în România?

În România, ”comunismul a fost condamnat in abstracto”, printr-o declarație politică, dar în spatele conceptului de regim dictatorial au fost oameni care au comis crime iar aceștia ar trebui să răspundă, a amintit Daniel Șandru, directorul Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Și tot el a avertizat că nostalgia pentru comunism a unora ”este un semn că răul secolului 20 ne urmărește și în secolul 21”.

O explicație pentru această fantomă care bântuie societatea românească este legată de contextul schimbării de regim din 1989, după cum explică, în interviul pentru DW, istoricul Cosmin Popa: ”România democratică a fost construită în bună măsură pe reziduurile ceaușismului, pe structura birocratică și pe cadrele moștenite, pe ceea ce a mai rămas din partidul comunist și a reușit să facă saltul în post-comunism. Toată această chestiune a justiției de tranziție a fost tot timpul negociată politic între diverse partide, lucru care a dus, practic, la absența unei structuri instituționale menite să administreze această justiție de tranziție și, mai grav, la absența unei mentalități colective predispusă la condamnarea crimelor comunismului. Nu am avut o politică de stat orientată spre aflarea adevărului, spre condamnarea vinovaților și spre curățarea României post-comuniste de acele reziduri ceaușiste, dintr-o frică și o dorință de a prezerva privilegii, puteri pe care cei care au administrat ceaușismul le-au moștenit în perioada post-comunistă”.

De aceea, adaugă Cosmin Popa, nu avem nici astăzi o justiție capabilă să administreze în mod corect crimele comunismului. ”De aceea avem până în momentul de față o serie de decizii de neîncepere a urmăririi penale în cazurile din căminele-spital ale României, unde pur și simplu au fost exterminate comunități întregi. Nici una dintre aceste crime nu a fost anchetată de procuratura comunistă, ceea ce arată cointeresarea sistemului în exterminarea acelei comunități de copii considerați nerecuperabili. Chiar și astăzi, confruntată cu dovezi și mărturii, parte din justiție refuză să investigheze aceste cazuri”.

În cazul Ursu, judecătorii au făcut pledoarie pentru Securitate

Tot de aceea, a completat istoricul Cosmin Popa, ”avem și un caz Gheorghe Ursu în care justiția ne spune că Securitatea nu s-a aflat în conflict cu societatea pe parcursul anilor 70-80, ceea ce este o minciună. Nu este un neadevăr, nu este o scăpare, este o minciună sfruntată, o pledoarie pentru Securitate”.

La vernisajul de la Institutul Goethe a fost prezent, în public, și Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în beciurile Securității. Anul trecut, trei magistrați ai Înaltei Curți de Casație și Justiție desemnați să judece crima din 1985 au susținut că nu au avut temei juridic pentru condamnarea anchetatorilor Securității, între altele fiindcă „nu exista o stare de adversitate sau de conflict” între Securitate și cetățeni iar tortura și bătăile nu ar fi fost folosite pe scară largă de Securitate.

Absența unei prelucrări a trecutului ar fi o scuză rezonabilă pentru sentința dată la Curtea Supremă și care a contrariat. ”Ar fi putut să pară că oamenii aceștia, judecătorii, nu cunosc istoria noastră recentă. În realitate”, comentează pentru DW Andrei Ursu, în contextul temei expoziției - scoaterea adevărului la lumină, în realitate, însă, susține fiul disidentului, ”am văzut cum s-au comportat acei judecători: e greu de crezut că nu au înțeles istoria noastră, în condițiile în care atât de mulți martori și atâtea documente, multe dintre ele depuse și de mine în instanță, arătau că a existat o represiune violentă, că a existat teroare, că a fost frică și că totul a fost deghizat sub acoperirea altor organe, pentru că Ceaușescu nu trebuia să apară ca un stalinist. Securitatea disimula în mare măsură aceste torturi și tratamente neomenoase la care erau supuși disidenții, despre care nu se știa în Occident. Am văzut o atitudine ostilă a judecătorilor față de noi și de martorii noștri, unii chiar victime ale torționarilor, față de ale căror mărturii judecătorii păreau agasați, deranjați”.

În schimb, povestește în continuare Ursu pentru DW, ”au venit martori ai apărării, foști ofițeri de Securitate, generali SRI, condamnați pentru poliție politică, dar deveniți vectori de influență pe canale de televiziune iar așa-zisele lor mărturii au fost acceptate cu umilință de completul de judecată. I-au ascultat, nu i-au repezit, nu i-au întrerupt. Astfel de simptome sunt o evidență că e vorba fie de frică, fie de o conivență, personală sau instituțională. Niște judecători care au pornit de la premisa că securiștii au dreptate și că noi, victimele și martorii pe care i-am adus, i-am deranjat”.

Generații atrase de imagini idilice

Premise pentru o înțelegere mai bună, de fapt, pentru chiar o cunoaștere a anilor dictaturii comuniste există, este de părere dr. Mioara Anton, cercetătoare la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române: ”La 35 de ani distanță știm mai mult decât după cinci ani, mai mult decât după zece ani” și ”avem datoria de a nu lăsa nostalgia să se impună, mai ales în ce privește noile generații”. Noi generații, născute chiar după anul 2000, care însă își încep studiile superioare fără să fi traversat experiența comunismului, dar care sunt ”atrase de proiecțiile idilice despre comunism, fără a cerceta ce s-a întâmplat cu adevărat în acea perioadă”, punctează conf. dr. Matei Gheboianu de la Facultatea de Istorie a Universității București.

Accesul în locuri ale memoriei vremurilor comunismului, cum sunt fostele temnițe și lagăre de muncă sau așa-numitele centre de reeducare, nu este întotdeauna ușor, pentru că unele, cum este cazul la Jilava, se află în incinta penitenciarului iar altele sunt foarte departe. ”E greu să aduci elevi din sud la Sighet, în România se ajunge greu dintr-o parte în alta. De aceea trebuie deschise memoriale în întreaga țară”, consideră Gheboianu.

Un astfel de memorial este în curs de amenajare la Râmnicu Sărat, în județul Buzău. Dar până acesta sau altele vor putea fi vizitate există inițiative cum este expoziția propusă de Ambasada germană și IICCMER, ocazionată de împlinirea a trei decenii și jumătate de la căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, și de la Revoluția română din decembrie 1989.

După o perioadă la Goethe-Institut (până pe 29 aprilie), expoziția va pleca în alte nouă orașe - Brașov, Sibiu, Râmnicu Sărat, Ștefănești, Craiova, Timișoara, Oradea, Iași și Cluj-Napoca. Pe lângă afișele explicative oferite de fundația germană Aufarbeitung, zece panouri elaborate de IICCMER sunt dedicate memoriei și asumării trecutului comunist în România.