Gluma de la Vianu și erodarea autorității școlii

Inspectoratul școlar a publicat concluziile anchetei sale în cazul liceului Tudor Vianu din București. Subiectul e bine cunoscut: e vorba de profesorul de matematică care l-ar fi umilit pe un elev punându-l să meargă în genunchi ca să obțină o mărire de notă. În urma anchetei, comisia de investigație a tras însă concluzia că totul a fost o simplă glumă, că acuzatorii au exagerat enorm, ceea ce elevii înșiși din clasa cu pricina spuseseră de la bun început.

Totuși, deși lucrurile par acum mai bine lămurite, nu vom discuta despre faptele propriu-zise. Ne preocupă, în schimb, cum a fost posibil ca, mai înainte de a întreprinde o minimă verificare, atâta lume să fie cuprinsă de indignare și de revoltă. Chiar dacă versiunea acuzatoare care a circulat pe facebook va fi fost adevărată, o minimă precauție ar fi trebuit să-i împiedice pe atâția oameni să tragă concluzii pripite.

Există o singură explicație. Dacă s-au aprins la un simplu zvon înseamnă că acuzatorii nutreau deja așteptări negative față de școală, că aveau anumite suspiciuni generale cu privire la conduita profesorilor și că așteptau cel mai mic prilej pentru a le da glas. Școala românească se găsește de câteva decenii într-un câmp de tensiuni contradictorii. Pe de o parte, sunt conservatorii care deplâng decăderea exigenței școlare, vicierea mecanismelor de selecție, deruta axiologică și nu în ultimul rând distrugerea autorității școlii. Iar de cealaltă parte, aflăm presiunea ”modernizatoare”, care reclamă emanciparea elevului, cooptarea elevilor în consilii, și o întreagă mișcare menită să facă școala mai atrăgătoare și în orice caz mai puțin ”opresivă”. Critica școlii vine simultan din ambele direcții, provocând destule neînțelegeri. Școala e proastă, spun toți la unison, dar înțeleg lucruri complet diferite.

Unii se plâng că odraslele lor iau note prea mici, că sunt supuse unui regim discriminatoriu, că li se pun în față exigențe fără legătură cu viața. Aceștia sunt de regulă masa de manevră privilegiată a reformatorilor moderniști, care urmăresc în mod sistematic să elimine vechile rigori și să reducă școala la un mod agreabil de petrecere a timpului în compania unor "entertaineri" numiți, convențional, cadre didactice. E ușor de înțeles că toți acei care urăsc școala veche abia așteaptă să denunțe comportamentele ”autoritare” ale profesorilor și că nici nu au nevoie de dovezi, obiectul central al antipatiei lor fiind însăși autoritatea școlii.

Pe fondul acesta de contestare modernistă și egalitară, profesorul care își ”umilește” elevul punându-l să meargă în genunchi a părut un prilej excepțional pentru a relansa discuția despre pretinsul caracter opresiv și inegalitar al școlii românești, ”nereformate”.

E posibil ca discuția să fi luat amploare și din cauza disputei din jurul familiei Bodnariu. Și acolo era vorba tot despre autoritate, adică despre felul în care părinților li se neagă, prin lege, orice ascendent față de copiii lor, rezervându-li-se doar rolul de însoțitori amorfi și plini de infinită bunăvoință. Cei care au fost frustrați de solidaritatea care s-a creat în jurul soților Bodnariu și-au luat, pesemne, revanșa, vituperând conduita unui profesor despre care nu știau absolut nimic, dar care părea să întrupeze pe deplin detestata autoritate. Toți cei care au denunțat conduita profesorului de la Vianu sunt militanți împotriva oricărei forme de autoritate, fie ea și autoritatea cunoașterii, detronată la rândul ei din motive de egalitate socială.

Așa e mereu. De la fapte aparent neînsemnate se ajunge la dezbateri monstruoase, tocmai pentru că în joc nu se află simple cazuri particulare, ci viziuni diferite despre menirea școlii și locul ei în societate. E ca în vechile istorii în care nu doar muritorii se înfruntă, ci mai ales zeii cu rivalitățile lor eterne.

Dar problema mai importantă este pe mâinile cui va încăpea reforma școlii din România și care vor fi zeii care vor patrona procesul tranformării ei.