Handicapul de a suferi de un handicap în România

Conform ultimelor date prezentate de Agenția Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, peste 3% din populația României, copii și adulți, sînt persoane cu dizabilități, de la deficiențe medii la deficiențe grave. Aceasta se traduce prin faptul că peste 700.000 de persoane ar trebui să reclame o preocupare majoră din partea instituțiilor statului pentru ca, dincolo de indemnizațiile precare, suferința acestora să fie atenuată printr-o serie de programe de inserție socială, de asigurare a condițiilor specifice la locul de muncă, de facilitarea accesului la viața de zi cu zi a persoanelor „normale“.

La jumătatea lunii decembrie, Consiliul Național al Dizabilității a cerut guvernului să facă o excepție pentru persoanele cu dizabilități și pentru asistenții personali ai acestora în ceea ce privește interzicerea cumulului pensiei cu salariul la stat, având în vedere lipsa serviciilor de îngrijire și costurile tratamentelor, terapiilor și echipamentelor adecvate, marea majoritate nefiind decontate de CNAS. Deocamdată, Ordonanța de Urgență a Guvernului se află în dezbatere la Curtea Constituțională, după ce a fost atacată de PSD. Curtea se va pronunța asupra constituționalității actului legislativ la sfîrșitul lui ianuarie.
După trei decenii de promovarea mediocrității și clientelismului în instituțiile statului care au ca obiect de activitate grija pentru persoanele în suferință, realizarea „majoră“ a guvernanților a fost să impună trecerea de la „persoane handicapate“, din limbajul anilor ’90, la „persoane cu dizabilități“.  Și asta, doar pentru a respecta directivele Uniunii Europene.

Istoria unui medicament

Despre numeroasele probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, de la discriminarea la locul de muncă și presiunile psihologice la care sînt supuse, pînă la indiferența sau abuzurile funcționarilor care ar trebui să se ocupe de respectarea drepturilor și a demnității acestora, redau în continuare o diagnoză a doamnei Nicoleta Vaia, președinta Asociației Suport Mastocitoza România:

„Unele mărturii ale persoanelor care suferă de mastocitoză sînt cutremurătoare: un copil a fost lăsat în mijlocul camerei de la gradiniță, iar infirmiera striga la ceilalți să nu-l atingă, pentru că e bubos. Altă pacientă mărturisește că a fost retrogradată profesional pentru că mastocitoza i-ar fi afectat creierul. O alta a fost amenințată cu bătaia de o colegă, dacă s-ar împotrivi unor decizii care i-ar fi afectat sănătatea. Cineva este pus să facă zilnic o muncă ce îi produce degranulări multiple. Multe persoane suferinde de mastocitoză mărturisesc faptul că petele pe care le au, ca unul din efectele bolii, îi fac pe colegii de muncă să îi ocolească și să-i jignească, spunându-le că sînt contagioși. Mai mulți copii au fost izolați, în parc sau în clase, pe motiv că ar fi avut varicelă sau rujeolă, ei suferind de fapt de mastocitoză.

Rezum în continuare istoria unui medicament, care nu este gratuit: cromoglicatul de sodium. Este medicamentul de care depinde viața noastră, unul banal, ieftin, dar fără indicație pe prospect (off label), pentru că trăim într-un paradox legislativ, într-o lipsă totală a unei politici a medicamentului. Cromoglicatul este o moleculă extrem de ieftină, care se produce de peste 30 de ani și care se administrează cu rezumatul caracteristicilor produsului farmaceutic (RCP) sau off label în mastocitoză, dar și în alte patologii. Este un stabilizator mastocitar, împiedică degranularea mastocitelor și înmulțirea lor în organe.

Pentru ca acest medicament să fie gratuit, producătorul trebuie să ceară să intre pe piață, adică să aibă autorizație de punere pe piață (APP). Cine ar dori să intre pe piață pentru 122 de oameni care suferă de mastocitoză, cu un volum al vînzărilor de 50.000 de euro pe an? Nimeni. Deci este exclus să se ceară APP. Ar mai fi off label, adică statul să deconteze medicamentul pentru patologii pentru care nu există indicație pe prospect, adică RCP. Deși jurisprudența UE ne dă dreptate (C 29/17, Novartis vs. Italia), Ministerul Sănătății spune că nu se poate, că nu avem APP. Asta în condițiile în care nu există o legislație off label în România, unde a fost inițiat proiectul, dar a fost blocat de niște ONG-uri subordonate unor dinozauri. Bun, mai este compassionate use, adică statul să îl deconteze, pentru că medicamentul nu are APP și nu poate avea încă. Acest proiect a fost retras de pe site de noul ministru. Da, nu ni-l dau întrucît, pentru compassionate use, trebuie să nu aibă APP nicăieri. Adică, pentru a-l avea, e musai să aibă APP, adică să ceară producătorul să intre pe piață, dar nu cere. Compassionate use zice că, dacă nu are APP, ni-l decontează din fondul Casei de Asigurări de Sănătate, dar condiția e să nu aibă APP nicăieri, însă el are.

Complicat și de nerezolvat, veți spune. Da, dar complicația asta are un nume. Noi am fost etalon de puritate la cromoglicat, până în 1995, când ministrul Mincu l-a delistat, pentru că era prea ieftin. Așadar, acum, noi sîntem în unghiul mort, nu mai sîntem ai nimănui.

Pe scurt: de 12 ani de zile nimeni nu a vrut să normeze accesul la medicamente altfel decât cu APP. Dosarul a fost dus la Agenția Medicamentului, a stat vreo 700 de zile, deși norma UE e de maximum 180 de zile. A trecut pe la și prin toate rotițele. Se înțelege de ce, nu?

Singura prevedere este o enormitate: Autorizația de Nevoi Speciale, dată în baza Legii nr. 95/2006. Cinic, fundamentul sună așa: nevoie gravă, un medicament fără de care viața este pusă în pericol (deci se recunoaște că viața pacientului depinde de acea moleculă). Este adusă, dar bolnavul o poate lua doar dacă o plătește. Adică, muriți cu zile!

Bun, de ce nu vor să normeze? Pentru că s-ar dărâma toată șandramaua, iar clientela și dinozaurii s-ar duce de râpă. Ce caută ei? Să câștige și de aici. Dacă tot trebuie să dea tuturor celor aflați, ca și noi, în durere, cu boli foarte rare, dar cu un număr mic de bolnavi un medicament, hai să câștigăm și de aici, să vindem molecule extrem de scumpe. Nu contează că vor scăpa bugetul de sub control, bani să iasă, turcul plătește! Nu au nici o problemă dacă murim.

Ei, dacă cromoglicatul costa minimum 10.000 de euro pe lună per pacient, îl aprobau imediat, pentru că era scump și aducea profit. Cinic, niște functionari legați de scaun răspund presei: medicamentul nu are APP, producătorul trebuie să ceară să intre pe piață și nu îndeplinește criteriile HTA, ale evaluării tehnice. Păi asta e situația obișnuită când ai un milion de pacienți pentru acea moleculă sau e una extrem de scumpă. Agenția Medicamentului a spus că nu prezentăm interes comercial. Sîntem prea ieftini. Dacă ne dau nouă, trebuie să dea tuturor.

Pe scurt: nu avem legi prin care să controlăm problema  aceasta și nici nu le vom avea, pentru că distrugem relații, clientelă. Cum să nu mai controlăm noi cine intră pe piață? Ar fi culmea să ne supunem Agenției Europene a Medicamentului și legislației europene! În ceea ce privește Autorizarea pentru Nevoi Speciale (ANS), menționez faptul că nicăieri nu se precizează că i se impută bolnavului costul medicamentului, dar nici că îl decontează CNAS“.

Ca în multe alte domenii, vidul legislativ din Ministerul Sănătății și din Ministerul Muncii lasă portițe de acces pentru cei care fac afaceri fabuloase pe spinarea persoanelor cu dizabilități. Sănătatea a devenit o marfă, mai ales pentru clientela politică.