Identitatea de gen și interdicția de a gândi

Nimic nu-i înspăimântă pe inchizitorii vechi sau noi mai mult decât incapacitatea de a pune în lanțuri gândirea. Mare parte din efortul iacobinilor tuturor timpurilor țintește spre înlăturarea acestui neajuns, confruntându-i pe dictatori și extremiști perpetuu, dată fiind naturală setea cognitivă a omului pe care-l vor ținut captiv. Și, ca atare, prost.

Victoria tiraniei se manifestă prin urmare nu doar în instituirea cu succes a cenzurii și a interdicției dialogului, ci și în anatemizarea judecății critice. Fiindcă se știe că, socratic, judecata critică și dezbaterea în baza ei duc la descoperirea de adevăruri. Inclusiv si mai ales stiintifice. Și, nu în ultimul rând, la detectarea celor cu grijă ascunse de dictatori, care-i demască, exhibându-le fără machiaj hidoșenia și slăbiciunile. Cu metehnele și impotența necruțător expuse, tiranii se văd incapabili să-i împiedice pe oameni să se revolte și să-și recâștige libertatea.

În vest, corectitudinea politică, relativismul și neomarxismul care au înlocuit lupta de clasă cu lupta de rasă și democrația cu inegalitatea unei ierarhii arbitrare, clasificând victimologic minorități, inclusiv sexuale au pornit o ofensivă antiintelectuală ultrazgomotoasă. Prin intermediul controlului asupra unei părți a presei mainstream, conceptele de libertate, antirasism și stat de drept s-au văzut progresiv vidate de sens și întoarse pe dos, spre a folosi închizitorilor unor noi politici identitare. 

Nu mai puțin radicală și odioasă, potenţial, decât programul xenofob, antisemit și rasist al extremei drepte clasice, politica identitară a acestor inchizitori moderni e una în perpetuă schimbare. O marchează nu doar propensiunea spre cenzură. O caracterizează și fluiditatea, o inconsistență doctrinară și lingvistică tipică oricărei mișcări sau tiranii aflate ideologic, în numele viitorului, în război cu prezentul și trecutul, în speță cu realitățile, fie ele actuale sau istorice.

Are, ca atare, nevoie de newspeakul orwellian care atacă la baionetă, amputează și slutește limba și, prin urmare, gândirea. Inventează veșnic noi cuvinte și opțiuni corecte politic, având menirea de a mima adecvarea la realități (imposibilă pentru orice ideologie) și de a perpetua dezbinarea. Și se distinge printr-o permanentă propulsare spre vârful fericit al ierarhiei instituite de noii doctrinari ai oprimaților a unor minorități tot mai restrânse, tot mai puțin reprezentative, dar cu o imagine ajutându-le să substituie la vârf alte identități și grupuri aparent sau efectiv mai puțin prigonite. 

Răsfățate un timp, cele din urmă, de pildă feministele ceasului dintâi, cad în desuetudine și dizgrație, cam așa cum se prăbușeau în blam și înfierare, sub Stalin, vechii bolșevici. Nu mai ajunge azi, în epoca genurilor "nonbinare" sau "fluide" spre a fi "în regulă", să ai o carte de vizită autentic feministă, ca geniala autoare a cărților despre Harry Potter. J.K. Rowling a îndrăznit să-și afirme convingerea că există un sex biologic, femeiesc și nu doar "identități de gen". Și că menstruează femeile, nu doar "persoanele", cum pretinde o ultimă variantă a activismului de stânga militant, plasând persoanele transsexuale în fruntea noilor ierarhii. 

Atât i-a trebuit scriitoarei britanice. S-a văzut osândită de exaltații ideologiei de gen și arsă în efigie, chipurile ca "transfobă", într-un shitstorm nepereche pe rețelele sociale. Și cenzurată, de vreme ce i s-a blocat la un moment dat contul de Twitter.

În aceste condiții, e trist că mondializarea pare să șchioapete la capitolul compensării nelibertății din părți ale globului prin apariția de insule de libertate academică în altele. Panica și angoasele erei corona, ca și exploziile de furie complet irațională prefațând eforturile de impunere și generalizare a cenzurii în vest n-au scutit cu totul estul, care se credea imun la extremism stângist.

Nu puțini români au crezut util să aplaude urgenta decizie a Senatului României de la 16 iunie 2020. Cu voturile PMP și PSD, ca și grație abținerii PNL, camera superioară, decizională, a Parlamentului românesc a hotărât să interzică, printr-un amendament la legea educației, orice activităţi în scoli și universități "în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul e un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi".

Ce e această opreliște? Doar expresia populismului? A fricii de importul exagerărilor stângiste din vest? Nu chiar și nu numai. Lemnoasa formulare sugerează că opinia identității de gen și cei ce o dezbat sunt, în sine, "câh", iar a o discuta ne profanează și ne strică instantaneu. Legea e, oricum, una de tip inchizitorial, punând la index de la înălțimea și cu autoritatea forului legislativ, ca odinioară cărțile proscrise de Vatican, lectura, studierea și dezbaterea unui subiect cotat ca heterodox. Nu pare întâmplător că inițiatorul acestei legi e un politician cu studii teologice.

Or în cauză nu e teologia, religia, biserica sau credinţa, cum cred unii, ci libertatea academică. Iar noua reglementare poate fi lesne interpretată ca o prohibiție de a gândi. Or, a li se interzice studenților și profesorilor să studieze și să dezbată orice teorie, inclusiv cea de gen, e a interzice nu atât teoria, cât universitatea. Și a desființa gândirea, impunându-i-se celei din urmă, în forma ei avansată, de cercetare academică monologul autoritar și cămașa de forță. Care, pe termen lung, n-are cum să n-o ucidă.

Nu mai puțin strigător la cer e că tocmai instituția cheie a democrației, care este Parlamentul, să facă acest pas, de a sugera că ar fi în drept și legitim să se amestece în autonomia universitară și să hotărască, prin lege, ce anume e voie sau nu e voie să se studieze în facultăți. Dar ce se poate astepta din partea unui Parlament doldora de penali și de susținători nu doar pesedişti ai cleptocrației? Fapt e, că e foarte greu de găsit expresie mai clara de superbie extremistă și de cruntă deraiere antidemocratică a instituțiilor de bază ale democrației, ca această probă de instituire, în numele unei prezumtive, de fapt false morale creștine, a tiraniei majorității în contra libertății de gândire.

La fel de dificil de depistat e o prostie mai mare și cu efecte mai pernicioase decât enormitatea recentului demers senatorial. Care nu se rezumă la a tinde să le răpească studenților români posibilitatea de a descoperi și proba argumente și teorii în stare să le invalideze pe cele de gen, ci pune într-o lumină și mai dezavantajoasă și forul legislativ românesc și democrația reprezentată de acest parlament și țara în ansamblu, nu doar sistemul ei universitar, foarte precar și slab cotat și până acum. 

Rămâne o speranță. Ca președintelui, un neamț care nu s-a dat în lături, nu de mult, să încerce să obțină un ilegitim profit politic făcând paradă de naționalismul său românesc, să-i vină încă de pe acum mintea de pe urmă a românului. Și să refuze, curajos, semnarea și validarea ineptei decizii a majorității senatoriale.